Petru Ursache despre Aurel Cioran şi fratele său Emil

                             „Aduceţi degrabă haina cea mai bună…”

                                                         

                        Asta ar putea să însemne cartea lui Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012): bucuria părintelui din pasajul neotestamentar care-şi aşteaptă fiul acasă. Este o bucurie de mare curăţenie sufletească, mistică, fără asemănare cu plăcerile sentimentale prilejuite de vreo întîlnire agreabilă între cunoştinţe, de o veste bună, de cuvinte de laudă pentru fapte generoase. Întoarcerea biblică aduce bucurie părintelui pentru că fiul, după o nedorită „rătăcire” şi frămîntare sufletească, a găsit, în sfîrşit, calea adevărată, alături de ai săi, de aceeaşi spiţă şi credinţă. Cuvîntul haină depăşeşte înţelesul de obiect comun şi aderă la imaginarul euharistiei. Paralelismul nu este perfect, între versetele christice ale parabolei şi cartea despre „fratele fiului risipitor”. În textul sacru, fratele rămas acasă  se arată îndărătnic şi nemulţumit, pentru că reduce întoarcerea la înţeles obişnuit şi strict familial; dovedeşte că este mai „rătăcit” decît cel care a hotărît să revină după o grea încercare pe cont propriu şi plină de suferinţă. În cartea lui Aurel Cioran, nu tatăl, ci fratele se învredniceşte să rostească versetul magic pentru a se bucura de clipa revederii pe aceeaşi cale a vieţii îmbunătăţite. Chiar dacă vizează o întoarcere închipuită, fratele rămas este pregătit să ia „haina cea mai bună” şi să iasă în întîmpinare; semn că amîndoi sunt cuprinşi de acelaşi frison al căutării şi cunoaşterii drumului existenţei adevărate.

            Tocmai de aceea cartea Fratele fiului rătăcitor mi se pare un document de mare preţ pentru înfăţişarea biografică, dar mai ales pentru consemnarea vieţii sufleteşti teribil de zbuciumate care a marcat viaţa fraţilor Cioran, ca şi a tuturor intelectualilor români din ţară şi din exil, cei nealteraţi de ideologie, credincioşi idealurilor naţionale şi umanitariste. Asta a fost şi intenţia editorilor, de punere în pagină a unor documente de încredere care să permită reconstituirea unor secvenţe semnificative de viaţă trăită şi redobîndită. Citim în Prefaţa semnată de Anca Sîrghie: „În adînc de suflet cei doi fraţi Cioran au păstrat ca o oază de lumină imaginea copilăriei, petrecută într-un tărîm cvasimitologic în care toponimicului Răşinari, satul cu atîtea cotloane ale ludicului, cu grădini ce găzduiseră petreceri adolescentine, i se adaugă spaţiul paradisiac de la Şanta şi Iezerul sau din Cheile Cibinului cu măreţia lor” (Lucr. cit., p. 7). Aceeaşi idee reformulată în cuvintele lui Aurel Cioran revine într-o secvenţă de interviu: „Semnificativ mi se pare că fratele meu nu s-a considerat niciodată rupt total de satul natal, în care urmase şcoala primară şi care revenea nu numai în anii liceului, ci chiar şi în cei ai studenţiei bucureştene, desfăşurate între anii 1927 şi 1932. În întreaga perioadă a formării lui intelectuale şi a debutului filosofic n-a existat o vară să nu mergem împreună să stăm la unchiul Dimitrie Comşa sus în munte la Şanta lîngă Păltiniş” (Idem, p. 107-108).

            Răşinarul era o zonă de atracţie cu rădăcini istorice şi legendare. Multe generaţii ale aristocraţiei păstoreşti s-au perindat pe plaiurile sibiene, adevăraţi prinţi ai locurilor şi ai vremurilor, cum ar spune Nicolae Iorga, în concurenţă cu familiile domnitoare, ca în balada Mircea Ciobanul sau Oprişan, cu zeci de mii de oi în stăpînire şi sute de ciobani înarmaţi. Printre ei poposea adesea Andrei Şaguna, să ţină predici întru întărirea ortodoxiei, greu încercată după ce ofiţerul austriac Buloff a supus tirului de artilerie peste 200 de biserici româneşti de pe întinsul întregii Transilvanii. Un străbunic al fraţilor Emil şi Aurel „fusese «boier al lumii păstorilor», cioban cu 16.000 de oi, generos cu Andrei Şaguna, căruia i-a oferit 2000 florini ca să fie numit episcop de Sibiu, ceea ce viitorul mitropolit al Ardealului n-a uitat niciodată” ( din Prefaţă la lucr. cit., p. 6). La Răşinari revenea Octavian Goga să capete puteri sufleteşti după lungi hărţuieli cu politicienii vremii, apărînd idealurile românismului. Scăpa şi de Veturia, care a fost „o dublă spioană” (Idem, p. 424); nu şi de moartea extrem de suspectă care l-a ajuns pe neaşteptate, ca la comandă.

            Cum am mai spus şi cu alt prilej, pe temeiul acestui ambient sufletesc şi imaginativ, Emil Cioran îşi îngăduia destăinuiri cărora nu le găsea loc în Schimbarea la faţă a României (Bucureşti, 1936) ori în Écartèlement (Paris, 1979). Citim într-o scrisoare către Aurel, datată 17 mai 1976, exact în secvenţa de timp cînd fratele de departe se pregătea pentru a scrie volumul Écartèlement (Sfîrtecare): „A-ţi schimba limba e mult mai grav decît a-ţi schimba ţara. Ce-a făcut din voi Parisul?” (Idem, p. 302). Cu trecerea anilor, Emil Cioran prinsese gustul epistolar; în relaţiile cu Aurel, cel mult cu „păltinişeanul” Constantin Noica. Este şi observaţia fratelui Aurel: „Deşi nu compun un dialog, scrisorile lui Emil sunt interesante prin darul epistolar, căci, chiar şi atunci cînd scrie lucruri aparent neutre sau familiale, gîndul lui atrage consideraţii mai generale de viaţă” (Idem, p. 112). Să înţelegem că Fratele fiului risipitor se constituie nemărturisit în formă dialogală, analitică,  propriu-zis documentară, înscriind mai multe destine, printre care cele ale fraţilor Cioran domină scenariul vieţii trăite.

Nu mai avea încredere în gloria scriitoricească şi ajunsese pînă acolo încît să refuze cîteva premii literare destul de onorabile. Îi evita pe românii din exil (cu puţine excepţii: Eliade, Ionesco) sau pe cei din ţară, care-l întîmpinau cu întrebări deranjante, sensibile (de ce? de ce?), al căror răspuns întîrzia să i se arate lui însuşi. Mai curînd, foaia albă, pregătită pentru scrisoare ca alt început de drum avea, cel puţin, efecte terapeutice. Iar dacă îi răsărea în minte Mărginimea Sibiului cu stîna mirifică de pe plaiul Şanta se împăca închipuindu-şi că fratele de acasă îl aştepta să-l întîmpine pregătindu-i „haina cea mai bună”.

            De altfel, Aurel Cioran şi-a păstrat neatinsă ţinuta în purtare, scriere (-limbă), credinţă. Volumul în discuţie, Fratele fiului risipitor, îl are în obiectiv de prim plan, ca figură de luptător pentru identitatea românilor, mereu victimizată, niciodată doborîtă. Cartea cuprinde mai multe categorii de documente: scrieri mărturisitoare din arhiva lui Aurel Cioran vizînd autori contemporani, pe linia afinităţilor elective, interviuri (-convorbiri) purtate cu personalităţi de încredere, intenţionînd să lămurească aspecte biografice din existenţa fraţilor Cioran; un capitol de scrisori trimise către Emil în anii de tinereţe şi altele mai noi către Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Horia-Roman Patapievici, cu accente polemice; ca şi o întinsă corespondenţă cu nume dragi ambilor fraţi, Bucur Ţincu, Constantin Noica, George Bălan, Nicolae Corneanu. Se adaugă la sumar un capitol cuprinzînd scrisori primite  de la Emil Cioran, în diferite şi lungi etape de timp, dar ele se situează pe un plan secund ca importanţă istorico-literară, întrucît majoritatea lora fost tipărită în volumul Scrisori către cei de-acasă (Humanitas, 1995.

            Aşadar, un prim strat informativ este de natură biografică, dezvăluit în forme  economicoase cu prilejul interviurilor amintite. Aurel Cioran a fost o fiinţă multiplu înzestrată intelectual, statornică în idealuri, mult apreciată de intelectuali de primă mărime, sibieni ca şi din ţară. Nu a făcut caz de suferinţele îndurate „sub vremi”. Cel mult, le-a dat o formă poematică într-o improvizaţie biografică rezumativă şi în chip de fabulă. Iată un text semnificativ, pe care îl transcriu în întregime. Se alătură literaturii de rezistenţă,  categorie nouă de documente pentru istoria recentă.

            „Am plîns în 1916, la vîrsta de doi ani, în creierul Munţilor Carpaţi, abandonat de un ofiţer care m-a luat călare din braţele mamei, plecată în refugiu.

            Plîns, spaimă, ţipăt…

            Am plîns în noiembrie 1939, cînd posibilul împlinirii unui destin major a fost sugrumat.

            Plîns, disperare, sfîşiere, revoltă, furie. Rupere.

            Am plîns în 1948-1953, în beciuri şi temniţe.

            Plîns, umilinţă, neputinţă, ură, scîrbă.

            Am plîns, deunăzi, pe marginea unei scrisori care evoca pe Mircea Vulcănescu.

            Plîns pe un destin înfăşurat în carismă creştină.

            Aburi de sfinţenie. Jertfelnicie.

            Acum, la peste trei sferturi de veac, plîng cu Li Tai Pe, cu Paganini, cu Bach.

            Plîng înduioşarea firii, împlinite şi neîmplinite, cu dorul, tîrziu, al lacrimilor”.

            Ştiam că a fost legionar şi că nu  s-a dezis pînă la moarte de latura umanistă şi etnico-religioasă a Mişcării, considerată o formulă salvatoare, de moment; că s-a delimitat hotărît de cazurile extremiste, toate, dar absolut toate cauzate de camarila regală; că n-a acceptat compromisuri ca mulţi alţii, deşi comuniştii îi făcuseră, în schimb, promisiuni îmbietoare încă din anii detenţiei. Dar nu ştiam, pînă la apariţia volumului Fratele fiului risipitor, că după ispăşirea pedepsei (7 ani închisoare la Aiud, alături de Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, D. Stăniloae, Monseniorul Ghika, Nichifor Crainic, Radu Gyr; acolo au murit 43 de generali, spun documentele) a fost păgubit de avere şi de drepturi civice. Pe scurt: i s-a aplicat condamnarea în baza art. 209 cod penal, făcînd parte dintr-un lot de 27 de inşi, deşi nici nu se cunoşteau toţi între ei. Pretextul: unul de pe lista fabricată pentru dosar ţinea ascuns un pistol de calibru mic. „Am întrebat completul de judecată, mărturiseşte Aurel Cioran: cum cred ei să fi fost modalitatea noastră de a acţiona? Puteam să tragem toţi 27 cu acelaşi revolver?” (Lucr. cit., p. 149). Întrebarea a rămas fără răspuns, dar sentinţa s-a dat: uneltire contra statului socialist.

            N-a mai profesat avocatura, rămînînd multă vreme fără lucru. În cele din urmă, l-a ajutat directorul unei fabrici de lapte (fost croitor) să obţină un modest post de economist, probabil simplu „socotitor”. Pe lîngă asta, părinţii, bătrîni şi bolnavi, au fost evacuaţi din casă şi li s-a suprimat pensia, „după 40 de ani de serviciu”. Nenorocirea s-a abătut, fără motiv, şi asupra Virginiei, sora fraţilor Cioran, fiind ţinută sub stare de arest  timp de 4 ani de zile, fără jdecată şi lucrînd „pe  la grădinile comuniste”. S-a întors acasă „bolnavă şi distrusă”. Aşa procedau comuniştii cu „duşmanii poporului”. Din acest punct de vedere, biografia lui Aurel  Cioran este tipică.

             Alt strat documentar  conservă informaţii succinte dar utile privind viaţa universitară, învăţămîntul în general şi starea entuziastă a studenţimii în unire spirituală cu profesorii lor; o vreme deschizătoare de orizonturi culturale. Familia, Şcoala şi Biserica erau factorii formativi în perspectivă, aşa că destinul tinerilor se rostuia între aceste cadre generoase, condiţie a universalizării. Orice tînăr deschis la minte visa să cunoască bine-bine patria lui Dante, a lui Shakespeare, a lui Goethe, dar cu Eminescu în mînă. Aici îşi are punctul de pornire ataşamentul lui Emil pentru autorul Luceafărului, dezvăluit în cele mai acute momente de criză şi de singurătate pariziană, ca şi pentru Răşinari, Şuha, Cibin; realităţi anamnezice dar şi pretexte de a  scoate la iveală zestrea de acasă, în faţa apusenilor, care nu judecau lumea decît prin Dante, prin Shakespeare, prin Goethe.

            Se strecoară şi amănunte strict biografice, însă controlate sever de autor, după pilda fratelui „mai mare”, care trecea existenţa concret-individuală printre efemeride, preferînd jocul de cuvinte, detaşat şi iluzoriu, cu divagaţii pînă la pierderea de sine. Şi Aurel notează succint, acolo unde crede de cuviinţă, adică fixează realul pipăibil într-un punct marginal, sub rezerva că cititorul interesat poate intreprinde investigaţii pe cont propriu. Mărturiseşte într-un interviu că a fost cununat, după detenţie (e drept, destul de tîrziu, în 1980), de Constantin Noica, vecinul de la Păltiniş. Autorul Rostirii nu dădea nici el importanţă amănuntelor de acest gen, cum o dovedeşte în Jurnal de idei. Însă cititorul, pornind de aici, capătă înţelesuri mai sigure privind relaţiile dintre cei doi, intrate deja în tradiţie şi, mai ales, reluarea  şi permanentizarea corespondenţei Emil Cioran – Constantin Noica, cu acelaşi interes şi dorinţă de cunoaştere lansate odată cu „cele două scrisori” (1957), peste Cortina de Fier: Scrisoare către un prieten de departe (Emil Cioran) şi Răspuns al unui prieten îndepărtat (Constantin Noica). Alt amănunt semnificativ evocat de Aurel Cioran: „Dar despre «plagiatorul» Nae Ionescu? După ce au terminat, foştii studenţi se mai duceau la curs să-l vadă. O dată, Profesorul îi întreabă: despre ce să mai vorbesc, la care Luţ (Emil Cioran, n. n.) îi replică: despre plictiseală, domnule Profesor. Şi a ţinut apoi două prelegeri. Pe cine a plagiat?” (Lucr. cit., p. 68). Este un avertisment şi atîta tot; de care n-a ţinut seama Zigu Ornea în „descoperirea” sa, nici cei care l-au urmat cu grămăjoara.

            A stat în detenţie cu multe personalităţi de seamă ale culturii române, cum am amintit, dar numai despre Istrate Micescu, un geniu al jurisdicţiei, şi-a îngăduit să noteze cîteva fraze in memoriam, constrîns de poziţia de intervievat, dar şi din datoria morală a ucenicului faţă de maestru. Aurel Cioran fusese martor, din simplă întîmplare, cînd securiştii au năvălit în casa lui Istrate Micescu, situată lîngă Cişmigiu, să-l aresteze, nimicindu-i şi biblioteca. „În afară de o elocinţă strălucită, recunoscută de toată lumea, Micescu avea şi o cultură clasică deosebită, aş spune chiar neobişnuită. La procesele lui asistau mulţi bucureşteni, atraşi de «lecţiile» lui, ca şi de pledoarii, bineînţeles. Era o încîntare. Ei, şi ce văd? De la etaj erau aruncate cu lopata într-un camion toate cărţile lui. Mi s-a sfîşiat inima. Avea toate cărţile legate în piele de Cordoba. Între alte ediţii rarissime: Kritik der reinen Vernunft, cu adnotările marginale ale lui Kant însuşi, închisă într-o casetă specială de sticlă… Era începutul erei culturale socialiste”. (Idem, p. 139). Aurel Cioran avea să-l urmeze în scurtă vreme pe Istrate Micescu la Aiud. Literatura concentraţionară îl evocă adesea pe Istrate Micescu, totdeauna în termeni elogioşi, pentru vrednicia morală cu care întîmpina momentul greu al suferinţei. Dar informaţia lui Aurel Cioran privind devastarea locuinţei este unică. Şi biblioteca sa, moştenire de la multe generaţii de preoţi din familie  avea să cunoască acelaşi sfîrşit devastator. Amănunte aflăm din lucrarea tatălui său, protopopul stavrofor Emilian Cioran, lăsată în manuscris, şi pe care Aurel Cioran a reuşit s-o publice după ispăşirea detenţiei, mai precis, după decembrie 1989, cu titlul: Şapte generaţii de preoţi şi protopopi-profesori din aceeaşi familie: Barcianu. 1699 – 1903. Ar trebui să socotim opt generaţii, întrucît  cartea se opreşte, cum se observă, la începutul carierei protopopului Emilian Cioran, tatăl lui Emil şi al lui Aurel. O frază dintr-un interviu este: „O  istorie a şapte generaţii de preoţi din aceeaşi familie care au contribuit la lupta de redeşteptare a poporului român din Transilvania”. Altă ramură a familiei, la fel luptătoare, venea din lumea oierilor şi se unea cu aceea a preoţilor, pe linie ierarhică, pînă la Nicolae Bălan, pînă la Andrei Şaguna.

            Unele texte  se remarcă prin tonalitate polemică. Aurel Cioran intervenea cu intenţii corective cînd se lansau acuzaţii grăbite împotriva fratelui de departe, cum s-a întîmplat în răspunsurile date lui Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky şi alţii. Nici micul-marele incident Blaga-Cioran nu a rămas sub tăcere. Se ştie că autorul Spaţiului mioritic a scris o recenzie negativă la cartea La Tentation d’exister (Paris, 1956), deşi „Blaga îl aprecia pe Emil Cioran”. Dar erau „anii aceia de teroare comunistă” cînd se urmărea compromiterea personalităţilor incomode. Puterea teroristă a apelat şi la alte nume de marcă, la Nichifor Crainic, la Tudor Vianu. Aceştia s-au ţinut departe, însă Blaga a cedat „din teama de moarte”, crede Aurel Cioran. Apoi continuă: „Pe Blaga, mă rog, nu-l judec. Nu fac nici o acuză, dar totuşi a scris foarte murdar. Articolul e extraordinar de murdar. N-a scris nimeni aşa ceva. După ce fratele meu a scris foarte frumos despre Blaga, are vreo două-trei articole în care apreciază valoarea lui Blaga. Dar, slăbiciunea omului, n-are rost s-o mai cîntărim” Idem, p. 162). Textul cu pricina ar fi rămas neştiut; fusese cerut sub ameninţare (de Constantin Daicoviciu în persoană şi în repetate rînduri) dar destinat, după cîte se pare, arhivei. După moartea poetului însă (1961), fiica Dorli a scos recenzia dosită prin sertare şi a dat-o publicităţii (revista „Contemporanul”, 9 noiembrie, 1962).

            Există în Fratele fiului risipitor documente şi mai palpitante, de mare interes pentru cititorul de astăzi. Se ştie că între Gabriel Liiceanu şi fraţii Cioran au existat relaţii apropiate, ca între oameni de aleasă cultură. Cu „Dragă prietene” îşi începea Emil Cioran scrisorile (din: 2 iulie 1982, 17 februarie 1983, 10 mai 1983, 28 iunie 1983, 25 iulie 1983, 5 sept. 1983, 17 nov. 1983, 28 ianuarie 1987, 29 iulie 1987, 1 nov. 1987, 3 mai 1988, 9 ianuarie 1989, 22 februarie 1991, 21 sept. 1991); cu „Dragă Gabi” începea şi  Aurel Cioran scrisoarea din 18 august 1996. Toate bune, nimic de zis. Dar pe de altă parte, Eleonora Cioran, soţia lui Aurel lasă un cuvînt mărturisitor în Fratele fiului risipitor, arărînd în ce mod s-a încheiat această „frumoasă” prietenie. Reproduc integral pasajul, ca cititorul să aprecieze pe cont propriu calitatea morală a părţilor aflate în rol: „Aurel a făcut cu Gabriel Liiceanu, ca director al Editurii Humanitas, un anume agajament. Liiceanu este un foarte bun scriitor, dar s-a dovedit a fi prea materialist. Aurel Cioran a lăsat prin testament ca, dacă mai apare vreo carte în România după moartea lui Emil, dreptul de autor pe care îl are familia noastră să fie folosit de Liiceanu pentru studenţi străluciţi, dar săraci. Pînă la acea dată, Liiceanu făcuse peste douăzeci de vizite la noi, astfel că noi credeam că ne cunoaştem foarte bine. Iată de ce, la un moment dat, i s-a cerut să spună ce a făcut cu acel venit  dobîndit de-a lungul anilor din vinderea cărţilor lui Emil Cioran. Mi-a răspuns tranşant: «Nu trebuie să dau socoteală nimănui. Din acest moment nu vom mai discuta nimic pe această temă»”(Idem, p. 433).

            Se pare că Emil Cioran încă se află sub aripa neagră a Demiurgului rău, căruia i-a făcut „jucării” în toate chipurile; în aşteptarea Celui Bun, pe care l-a căutat toată viaţa cu lacrimi de sfinţenie.

                                                                                                      Petru Ursache

__________________________________________________

            Text scris pentru revista Confesiuni şi oferit cu generozitate Gogea’s Blog de autor, în chiar Ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Primindu-l în Pavilionul de oaspeţi, îi mulţumesc Domnului Petru Ursache şi îi doresc, şi aici, viaţă lungă şi cărţi frumoase sub ocrotirea marelui său sfînt patron. Fie acest text – într-un fel, mai adînc, chiar despre bucurie – un dar împărţit tuturor celor care azi stau în lumina Sfinţilor Petru şi Pavel! Şi nu numai lor.

Publicitate

Etichetat: Anca Sargie, Aurel Cioran, Constantin Noica, corespondenta, Eikon, Emil Cioran, Marin Diaconu, Petru Ursache

Posted in: In Memoriam, Pavilionul de oaspeţi