Gheorghe Crăciun-60. Cu o completare

Posted on aprilie 28, 2010

14



In 8 mai, prietenul meu Gheorghe Crăciun ar fi împlinit 60 de ani. I-aş fi întors, poate, cuvintele pe care a avut generozitatea să mi le noteze    pe spatele unei fotografii, făcute de el , la a douăzecişinoua mea aniversare, în Braşov: „Un bun prilej pentru universarea prozei este aniversarea bunului prozator.  Te rugăm sa trăieşti, Vasile Gogea! Cu elan, dinţii tari, mintea trează şi mînă de chirurg.Dacă viaţa, istoria ei, este cu precizie această distanţă măsurabilă între animalul protozor si individul prozator, atunci şi proza e o ştiinţă a devenirii. Şi am putea spune: cîtă proză, atîta prognoză. Cît Proust, atîta gust, cît Miron Costin, atîta destin, cît Flaubert, atîta fler, cît Caragiale, atîtea universale. Din punctul de vedere al cunoaşterii lumii cu pasul proza e mersul pe talpă, nu pe poante. Îţi dorim, Vasile Gogea, pas elastic, ochi sensibil, gînd flexibil şi peniţă cu clonţ de oţel! Restul e filosofie. ”  Iată, eu voi împlini curînd vîrsta la care el ne-a părăsit. Diferenţa de vîrstă dintre noi doi se va fi anulat. O cu totul altă diferenţă devine tot mai greu de suportat. Va trebui să trăiesc în această diferenţă de nedeconstruit iar acesta e darul postum al lui George. Odihneşte-te în pace, prietene!

         Pîna la urmă am gasit un exemplar din primul meu volum de versuri,  Propoieziţii, aparut în 1998 la Casa de editură Solstiţiu&Decalog din Satu Mare, în care, la pagina 21 se află această propoieziţie:

                  *

Trupul ştie mai mult…

îmi spune prietenul meu

prozatorul.

 

Şi totuşi

se agaţă de cuvinte

ca şi cum s-ar înghesui

în ultimul troleibuz

către casă.

                  Troleibuzul acela e gol acum.  Iar pe „lanţ”, (Radu Săplăcan, Vasile Gogea, Gheorghe Crăciun la Dej, 1982), am mai rămas doar eu…

Posted in: In Memoriam