Aproape o viaţă am preferat iubirii, respectul. Prea mult trebuia iubit totul şi nu se respecta nimic. Spuneam mereu, cui se nimerea să mă asculte, „mai puţină iubire şi mai mult respect”! Aş fi abdicat bucuros de la acest imperativ pe care mi-l impusesem singur, şi te-aş fi iubit peste măsura respectului pe care îl meriţi cu prisosinţă.
Ce mult te-aş fi iubit, Herta!
Dacă o clipă, atîta cît îi e necesară Adevărului – mereu în confruntare cu epoci întregi ale minciunii – ne spuneai şi un nume pentru acesta. Ai ales să îndrepţi balanţa dreptăţii… Or, dreptatea se împarte întotdeauna, şi niciodată drept. Ai ales să compari nedreptăţile… Or, nedreptăţile, fie ele mici sau mari, sunt întotdeauna egale. Imediat au început evaluările experţilor autorizaţi în unităţi de măsură. Dar expertul, ca şi omul: măsură subiectivă a tuturor lucrurilor!
Exista totuşi un adevăr, care nu poate fi nici împărţit nici măsurat. El avea, putea avea un nume. Era numele „surorii” tale. Şi nu l-ai rostit.
O, şi ce mult te-aş fi iubit, Herta, dacă-l rosteai!
Te-aş fi iubit aşa cum i-am iubit pe Părintele Stăniloaie şi Cardinalul Todea, aşa cum i-am iubit pe Corneliu Coposu şi Constantin-Ticu Dumitrescu, cum i-am iubit pe Ioan Gavrilă-Ogoranu şi Elisabeta Rizea, cum i-am iubit pe Liviu Babeş şi Călin Nemeş, cum i-am iubit pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Te-aş fi iubit aşa cum îi iubesc pe Iulius Filip şi Vasile Paraschiv, aşa cum îi iubesc pe Paul Goma şi Dorin Tudoran, aşa cum îi iubesc pe Doina Cornea şi Gabriel Andreescu, pe Radu Filipescu şi Cătălin Bia…
Trebuia doar să rosteşti numele „surorii” tale. În el era concentrat un adevăr. Indivizibil. Poate umil, dar nemăsurabil. De necontrazis. Era chipul tău în oglindă. Dar, era şi chipul real al celei care a rămas în urmă, odată cu oglinda aruncată peste umăr în calea balaurului…
Ce mult te-aş fi iubit, Herta şi soţia mea n-ar fi fost geloasă pentru că a pansat atunci cînd nimeni nu vroia rănile trupului ei chinuit şi siluit de cei de care ai fugit aruncînd oglinda în urma ta. Şi fiica mea n-ar fi fost geloasă pentru că doar ea o făcea să rîdă atunci cînd toată fiinţa ei hăituită plîngea.
Ce mult te-aş fi iubit, Herta dacă pronunţai numele „surorii” tale Mariana Marin, care te-a iubit şi a murit (şi) pentru asta.
Rămîne respectul. Foarte exact formulat. Nu e puţin, îndrăznesc să spun, Frau Muller: e respectul unui Nobil pentru un Nobel!
Dar, cum spunea „sora” noastră:
Nu-ţi fie teamă:
există oricînd cineva
(o gură lipicioasă)
care să-ţi şoptească adevărul zilei de mîine
şi istoriei dinapoi.
Gogea's Blog 
Dorin Tudoran
octombrie 13, 2010
@ Vasile Gogea
I-am dedicat candva un poem lui Madi Marin.
Eram ca vai de capul meu, in greva foamei.
A sunat cineva la usa.
Eram singur acasa.
Am deschis cu frica.
Era o fata frumoasa, cu niste ochi extraordinari si avea niste flori in mana.
Mi-a spus cam asa: „Nu ma cunosti. Sunt Mariana Marin. Ti-am adus florilea astea. Tu speli rusinea noastra, a tuturor.”
A doau zi, toata casa era plina de furnici.
Madi nu avusese bani sa cumper flori de la florarie.
Le rupsese dintr-un parc.
De atunci, am probleme cand trebuie sa alung furnicile ce mai apar in jurul casei, caci nu pot fi sigur cine le-a trimis…
Daca sunt de la Madi?
Dorin
vasilegogea
octombrie 13, 2010
@Dorin Tudoran
Da, poate ca s-a reincarnat in furnicuta (prin 1988, cind era fara servici, visa sa ia in arenda/folosinta un petic de pamint, sa-l lucreze si sa aiba din ce trai). Altii, devin viespi inca din timpul vietii.
Liviu Antonesei
octombrie 14, 2010
@) Vasile Gogea
Ma bucur ca ai amintit-o pe Madi. Acum, stau si tot invirt in minte relatia respect – iubirea, dar n-am vreo concluzie. Nu prea pot sa le despart.
vasilegogea
octombrie 15, 2010
@Liviu Antonesei
Draga Liviu, uite cum vedeam eu – mai ales pina in 1989 – aceasta relatie: mai putina apologie si mai multa gindire critica. Altfel, desigur, intre iubire si respect este o relatie mult mai subtila.