O povestire de Alexandru Vlad

Posted on februarie 16, 2011

13



       Alexandru Vlad e un povestitor fermecător. Deşi are toate atributele spontaneităţii, actul povestirii, povestirea în act, se dezvoltă cu maximă rigoare, progresînd geometric după legi care rămîn ascunse „spectatorului”. Nu numai în scris. O vreme, după lungi plimbări ori taifasuri sfătoase lîngă o cafea la Arizona, mi-am zis că omul ăsta e inconştient: îşi ratează prozele, povestindu-le. Le „consumă” înainte de a le scrie. Dar am înţeles după un număr de ani, şi un număr de cărţi, că Alexandru „testa”, perfect stăpîn pe uneltele sale, teme, retorici, personaje. Te făcea aproape co-autor la proiectele lui, care, deşi îţi deveneau familiare, aveau darul de a te surprinde totuşi de îndată ce se materializau. Nu mă îndoiesc că şi cu povestirea pe care mi-a oferit-o pentru a o posta, Alexandru testează o alcătuire mai amplă şi mai complexă. Îi doresc din toată inima să reuşească.

                                                                   LA   AMIAZĂ              

               Opri caii în faţa porţii mele ca să mă întrebe ce fac. Făcu prrr! şi înţepeni atelajul pe loc. Nu merita să oprească pentru asta căruţa. Vedea foarte bine ce făceam, adunasem ramurile tăiate de sub vişini şi de sub pruni, le strânsesem cu grebla de fier într-o grămadă ca să le dau foc după ce se vor fi uscat. Soarele era puternic şi urma să facă toată treaba, intra în voie prin coroanele încă fără frunze. Stăteam să trag o ţigară. Caii dădeau semene de nervozitate, smuceau capetele şi plezneau din curelele căpestrelor, şfichiuiau cu coada, nu le venea la îndemână să oprească tot la zece paşi.

–        Ai nevastă harnică, îmi făcu el un compliment, de-acolo de pe capră.

Aşa, ca din senin.

Îl auzisem vorbind cu ea, doar cu câteva minute mai devreme, peste gardul grădinii. Oprise şi acolo caii, o zărise de la înălţimea dricului şi crezuse că e singură. Că una, că alta, ce mai faceţi doamnă, merge lucrul? Să nu vin să v-ajut? Politeţuri de-astea fine. Dând acum cu ochii de mine, se gândi s-o dreagă cumva, poate că era mai potrivit să-mi adreseze şi mie câteva cuvinte – nu vorbeşti, aşa, cu nevasta omului şi apoi treci mai departe. Sub ochii lui, nu se cade.

Toată viaţa îşi găsise prilej de vorbă cu orice femeie. Ocolea o groază de drum dacă se întâmpla să vadă pe acolo o fustă că se mişca cu grebla la fân. Se ridica în picioare în căruţă ca să vadă peste garduri şi peste porţi. Dacă întâlnea femeia pe drum, o saluta şi aceasta răspundea, şi dacă putea înfiripa cu ea un dialog seara se prezenta la poarta ei cu o sticlă cu vin, sau măcar cu o bere. Dacă erau întrunite condiţiile: era văduvă, sau bărbatul nu era de câteva zile pe acasă. Altfel nu era mofturos. Rămăsese vorba de peste zi neterminată.

Acum mai îmbătrânise, devenise curator al bisericii şi renunţase la obiceiuri, din motive religioase sau poate din neputinţă.

–    Harnică doamnă ai, mai spuse el o dată, tare, ca să fie sigur că am auzit.

Sau eram poate supărat?

–        Da, am admis eu.

–        O mai baţi din când în când? mă întrebă el.

Mai mult ca sigur nu vorbea serios. Umor rural.

–        Nu prea des, am intrat eu în joc.

–        O dată, de două ori pe an, ca mine, spuse el, chipurile lămurit.

Speram că nevastă-mea nu auzea acest dialog, de-acolo din grădină.

Caii îşi pierdură cu totul răbdarea la asemenea discuţii fără rost şi-i puseră viaţa în pericol. Smuci hăţurile, ceea ce îi enervă şi mai tare. Am ieşit în poartă, să fiu mai aproape şi să nu trebuiască să vorbim atât de tare. Îmi atrase atenţia să nu mă apropii de cai, nu suferă prezenţă străină. Unul din ei încerca deja să se ridice în două picioare încurcând harnaşamentul. Puse mâna pe bici, ceea ce a fost o greşeală. Caii, fără ochelari, aveau o bună vedere periferica. Ţâşniră ca din puşcă şi el se prăvăli în căruţă cu picioarele în sus. Pălăria îi zburase de pe cap şi-mi rămase mie la picioare, ca trofeu. Căruţa mergea hurducând pe uliţă înainte, evită în ultima instanţă şanţul şi ridica praf, cât se putea în acest moment al anului. Uneltele din dric scoteau un zgomot infernal.

Când au ieşit câteva capete în porţile vecine eu eram cu pălăria lui în mână. Dacă nu se întorcea după ea, trebuia să i-o duc seara acasă, să-i bat la poartă şi dacă era închisă să strig peste gard. Să inventez cât decât o explicaţie, dacă va fi doar nevasta lui.

(Fotografie de Nicolae Turcan)