Legea (341/2004) trebuie să fie lege chiar dacă nu e dură!

Posted on iulie 19, 2011

15



       Că toate discuţiile generate de declaraţiile Primului Ministru cu privire la regîndirea alocării drepturilor revoluţionarilor sunt încărcate emoţional, este de înţeles. Că unele poziţii exprimă interese, de un fel sau altul, este de asemenea de înţeles. Că toată această vîlvă ce nu pare a avea alt scop decît a gasi şi alţi vinovaţi pentru starea mizerabilă în care se află ţara, este de presupus. Că unele intervenţii publice pe această temă, deşi „inteligente”, sunt lipsite de respectul cuvenit, este condamnabil. Că efectul imediat, deocamdată, este acela al diabolizării în masă a unui grup de cetăţeni români care au avut contribuţii (desigur, diferenţiabile) la demolarea statului comunist totalitar, este deja o realitate. Dar, ceea ce nu e în nici un fel acceptabil, la nivel raţional, este ignorarea în toate cazurile a însuşi textului legii puse în chestiune. Căci dincolo de aspectele „simbolice” ale problemei, este în discuţie o Lege. Şi anume, una adoptată de Parlament, în condiţii de normalitate politică, într-un stat de drept, cu respectarea tuturor procedurilor democratice prevăzute de o Constituţie în vigoare.

         Dar, pentru a nu fi ispitit şi eu să mă las cuprins de subiectivism, iată dau aici posibilitatea oricui bine intenţionat să citească această lege, şi apoi să asculte, eventual să comenteze în cunoştinţă de cauză: http://80.96.57.20/fisiere/Legea_341_2004.pdf .

         Dura lex sed lex! se obişnuieşte a se spune atunci cînd se subliniază caracterul obligatoriu al unei legi, chiar şi atunci cînd nu aduce chiar fericire. Dar cînd legea nu este „dură”, devine ea mai puţin obligatorie? Se pare că da. Aplicarea preferenţială, cu exigenţă „variabilă”, interpretarea abuzivă (în ambele sensuri: tare – slab), coruperea spiritului ei, cu corolarul imediat: compromiterea beneficiarilor legii – pentru a rămâne deocamdată la nivelul unor formulări generale – au dus la situaţia din ziua de azi. În confuzia furioasă iscată şi întreţinută cu multiple scopuri, nimeni nu pare interesat a căuta soluţii în litera şi spiritul legii.

          Iată un singur (acum) exemplu: cum defineşte Legea Recunoştinţei calitatea de Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite (art.3, alin.(1), lit.b), pct.3):

                    3. Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite – atribuit celor care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat şi au condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi au menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat pînă la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989;

                     Dacă acest singur articol ar fi fost citit, reţinut, înţeles în litera şi spiritul lui şi aplicat cu fermitate, sunt convins că numărul luptătorilor ar fi fost mult mai mic, reflectînd în fond realitatea istorică. Cine se face vinovat de nerespectarea acestui articol? Bună întrebare, dar răspunsul se găseşte, de asemenea în lege (deşi legii îi lipsesc alte prevederi esenţiale pentru apărarea spiritului ei). În compensaţie, legea prevede titlul onorific de Participant la Revoluţie. Unora nu le-a fost de ajuns atît.

                     Şi acum, „societatea românească” (civilă ori nu) vrea ca toţi luptătorii care au îndeplinit fără nici cel mai mic dubiu toate cele patru condiţii definite de lege pentru a BINEMERITA DE LA PATRIE, să roşească pentru impostorii produşi chiar de lăcomia, ignoranţa şi lipsa ei de memorie!

                      În ce mă priveşte, vă asigur că voi rămîne la fel de palid ca şi pînă acum!

Posted in: Spune acum!