Începuturile scrisului în limba română şi statutul Mănăstirii Peri din Maramureş, sec. al XIV-lea

Posted on Octombrie 5, 2011

23



(În această postare vă propun un text semnat de profesorul Nicolae Iuga, din Sighetu Marmaţiei, descendent al marii familii nobile române de Sălişte. Tema este mai mult decît fascinantă sau „provocatoare”. Am decis să nu împart articolul în două sau mai multe părţi pentru a-i păstra cursivitatea şi pentru a nu face dificilă urmărirea construcţiei argumentative.)

         În textul de faţă am abordat un moment din cultura română în care civilizaţia românească şi scrierea în limba română s-au situat spiritualiceşte în centrul Europei, iar nu în marginea ei. Anume, avem în vedere primele traduceri ale cărţilor religioase în limba română, în prima jumătate a sec. al XV-lea, aproximativ între anii 1434-1437,  anticipând astfel cu aproape un secol ideile Reformei şi traducerea  Bibliei în limba germană de către Martin Luther, finalizată  la 1532.

           Specialiştii s-au pus de acord asupra faptului că primul text în limba română care ni s-a păstrat îl constituie celebra Scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung către Judele Braşovului din 1521, dar tot aceiaşi specialişti nu exclud faptul că s-a scris în limba română şi anterior acestei date, cu referire specială la scrierile numite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, considerate ca fiind cele mai vechi texte în limba română.

           În acest articol, noi propunem cititorului o scurtă incursiune istorică în universul fascinant al acestor texte arhaice, în vederea localizării şi datării lor cu un plus de argumente originale.   

                         Cuvinte cheie: Texte rotacizante, Mănăstirea Peri, Maramureş, Jan Hus, Martin Luther, 

              Atunci când este vorba despre începuturile scrisului în limba română, problemele  sunt departe de a fi clarificate în toată întinderea lor. Există lucruri sigure amestecate cu altele nesigure, certitudini mixate cu presupuneri, fapte combinate cu fabulaţii, conjecturări edificate pe ipoteze foarte plauzibile cu alegaţii pur fanteziste. In genere se consideră că Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, în fapt o veritabilă „Notă informativă” adresată lui Hans Beckner din Braşov, datând din 1521,  este prima scriere în limba română care ni s-a păstrat, dar acest fapt nu poate exclude presupunerea că s-ar fi scris în limba română şi mai-nainte de acest an. Însăşi relativa „maturitate” a limbii din Scrisoarea lui Neacşu întăreşte această presupunere. Inlăturând cele câteva formule fixe din limba slavonă, „miezul limbii române ni se înfăţişează curat şi limpede” [1]. 

            Ipoteze şi argumente

            Se emite în mod curent afirmaţia că primele scrieri în limba română, datând de la începutul sec. al XV-lea, sunt aşa-numitele „texte rotacizante” sau „texte maramureşene” şi că acestea au fost scrise undeva într-o mănăstire din Maramureş, fără alte precizări.  

Dar, în raport cu exigenţele ştiinţifice, susţinerea argumentată a afirmaţiei întâmpină o serie de reale dificultăţi,  care nu pot fi ignorate. Anume:  (a) Nu se păstrează nicăieri nicunul dintre originalele acestor texte, deci lipseşte cumva chiar obiectul cercetării.  (b) Se păstrează doar un număr de patru texte, celebre de altfel, zise „texte rotacizante” (Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea scheiană),  despre care se ştie cu certitudine doar că sunt copii făcute după manuscrise mai vechi şi se presupune că procesul de copiere pentru unele texte s-a efectuat la mănăstirile din Moldova, în speţă la Voroneţ, unde unele dintre aceste documente vechi au fost descoperite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.  (c) Aceste patru texte sunt copii, faptul este evident din cuprinsul lor, dar nu există nicăiri în aceste texte referiri care să-l indice pe copist, manuscrisul după care s-a copiat, nici locul şi data unde s-a realizat copierea. (d) Nu există dovezi directe privind circulaţia/trecerea  textelor rotacizante din Maramureş la Moldova.  (e) De ce primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română se vor fi fost făcut în Maramureş, în secolul al XV-lea, şi nu altundeva şi altcândva?

Obiecţiile de mai sus sunt de fapt chestiuni de metodă ştiinţifică, de îndoială metodică de tip cartesian, proprie încercărilor de a fundamenta o ştiinţă cât mai riguroasă cu putinţă, dar care pot fi în parte depăşite prin analiza detaliată a subiectului. Faptul că nu se mai  păstrează niciunul dintre originalele acestor texte, supranumite de către lingvişti nu doar „texte rotacizante” ci şi „texte maramureşene”(!), nu înseamnă nicidecum că aceste originale nu ar fi existat. Copiile sunt  numite, pe drept, „texte maramureşene”  în virtutea faptului că acestea conservă o particularitate lingvistică de ordin fonetic, rotacismul, specific sub-dialectului/graiului  maramureşean, dar nu şi celui moldovean. Rotacismul nu este cunoscut/nu a fost semnalat în performarea curentă şi nici atestat istoric în graiul local din zona Moldovei, dar era încă uzual, era viu în Maramureş, adică era performat natural de către generaţiile vârstnice şi neştiutoare de carte, respectiv ne-expuse la influenţele livreşti şi mediatice, până în urmă cu două-trei decenii. Este de notorietate publică faptul că în Maramureş se zicea până recent (poate se mai pronunţă şi azi de către unele persoane mai înaintate în vârstă): „cer sărin” în loc de cer senin, „nimărui” în loc de nimănui, „verin” în loc de venin, „gerunt’e” în loc de genunchi ş.a.m.d.  Putem, aşadar, considera rotacismul ca pe un dat specific local şi localizabil cu precizie, ca pe o marcă indelebilă specifică graiului şi scrisului vechi maramureşean, o marcă proprie textelor originale, după care pot fi recunoscute indubitabil şi copiile, indiferent unde s-ar fi realizat acestea, în întreg  arealul limbii române. Apoi, mai sunt vizibile în textele rotacizante şi unele urme ale influenţei lingvistice maghiare (de exemplu: „gioc” în loc de joc, „gios” în loc de jos etc.), influenţe prezente în graiul maramureşean, dar care istoriceşte nu s-ar fi putut exercita în Moldova.

In acest punct al demersului nostru se impune firesc interogaţia: de ce în Maramureş şi nu altundeva?  Şi: de ce la început de secol XV şi nu altcândva?

Majoritatea savanţilor români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din sec. XX, dar şi cercetătorii de dată recentă sunt de acord cu două fapte principale, corelate între ele:  (a) primele traduceri ale cărţilor de slujbă au fost realizate din slavona bisericească în limba română la o mănăstire din Maramureş;  şi (b) efectuarea acestor traduceri trebuie pusă în legătură cu influenţa husită. Astfel, cercetătorul contemporan acad. Ioan Aurel Pop dar şi mulţi alţii susţin ideea influenţei husite [2], venite din Cehia în nord-vestul Transilvaniei, respectiv în Maramureş. După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul de limbă cehă Jan Hus a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Constantz (în Elveţia) la anul 1415, eveniment care a stârnit o puternică nemulţumire în Cehia şi a declanşat războaiele numite husite (între 1419-1434), cu ecouri inclusiv în Transilvania [3].  Să amintim aici numai binecunoscuta Răscoală de la Bobâlna (1437), cu o clară cauzalitate religioasă, determinată de încercarea episcopului catolic al Transilvaniei de a colecta zeciuala restantă pe trei ani  într-o singură tranşă, precum şi măsura luată de acelaşi episcop catolic de a percepe taxe bisericeşti inclusiv de la români, care nu erau catolici ci ortodocşi [4]. Confruntaţi cu aceste abuzuri dar şi sub influenţa ideilor reformiste ale lui Jan Hus şi a războialor husite, ţăranii unguri şi români din Transilvania s-au răsculat.

Una dintre ideile considerate eretice ale lui Jan Hus era aceea că Biblia şi cărţile de slujbă trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai vieţii sale exclusiv în limba cehă. Influenţa ideilor husite pare cauza cea mai plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărţi de slujbă au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul Transilvaniei, adică în Maramureş, în zona de maximă proximitate geografică româno-cehă, unde se ştie că se produceau schimburi comerciale şi de influenţă cultural-religioasă. 

Manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor [5], sunt următoarele:

(a) Codicele voroneţean (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet  şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru);  

(b) Psaltirea Scheiană (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale  realizate de către autori necunoscuţi);

(c)  Psaltirea Voroneţeană (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română);   

(d) Psaltirea Hurmuzaki (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte).

Toate aceste texte, copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate,  sunt datate de către savanţi  ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea.

Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărţi de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437 [6], deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Mai precis, Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Acestea ar fi stat apoi la baza copiilor numite „texte maramureşene”, realizate în mănăstiri din Moldova. Istoricul Nicolae Iorga nu face referire directă la izvoarele pe care se bazează atunci când menţionează cărţile traduse la Peri şi datarea acestor traduceri, dar pe de altă parte nu au fost produse niciodată până în prezent nici un fel de dovezi contrarii, care să infirme susţinerile acestui savant.  Dimpotrivă, cercetătorii care s-au ocupat de temă [7] acceptă cvasiunanim şi în mod tacit trei aserţiuni cu valoare ştiinţifică: (a) localizarea proto-textelor maramureşene la Mănăstirea Peri din Maramureş,  (b) datarea lor, cu oarecari variaţiuni privind anii, în prima jumătate a sec. al XV-lea  şi  (c) realizarea traducerilor sub influenţă husită.  

Influenţa husită în Transilvania şi Maramureş este sigură, păstrându-se o serie de  documente în acest sens. In cursul războaielor husite, adepţii lui Jan Hus făceau dovada unor idei privitoare la o reformă amplă şi complexă a Biserici Cataolice, ridicau o serie de revendicări atât de ordin dogmatic, cât şi de ordin secular. De exemplu, ei solicitau ca, spre deosebire de practica răspândită în Biserica Catolică a cuminecării numai cu azimă,     împărtăşania să fie săvârşită sub ambele forme, atât cu azimă cât şi cu vin, un  element de oficiu liturgic care azi s-ar putea să nu mai aibă o relevanţă soteriologică deosebită, în tot cazul să nu mai constituie o problemă de ordin sociologic, un motiv de război de exemplu, dar husiţii mai criticau totodată vehement corupţia în rândurile clerului, practica indulgenţelor, pompa episcopală şi veşmintele somptuoase, precum şi avuţiile imese adunate de către Biserică, o problemă actuală în toate timpurile. In fine, husiţii mai cereau categoric „naţionalizarea” serviciului divin, adică oficierea slujbelor bisericeşti pe limba poporului. Or, pentru asta era necesară mai întâi traducerea cărţilor de slujbă pe limba poporului.

Din Cehia şi Slovacia de azi husitismul a pătruns în zona de contiguitate geografică a Maramureşului. Un document din epocă semnalează faptul îngrijorător că în Zips (regiune din nord-estul Slovaciei de azi şi din vecinătatea Maramureşului medieval) se practică cuminecătura după reforma husită, sub ambele forme, cu azimă şi cu vin. Alt document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobilior ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici” [8].  Se pot ridica, în mod firesc, şi unele întrebări conexe, precum: ce se înţelege în document prin „valahi schismatici”?  Este vorba doar de români „schismatici” în sensul că erau de confesiune ortodoxă, bizantină, sau de români care erau deja adepţii unor idei husite? De ce valahii sunt puşi laolaltă cu ereticii husiţi? Cine sunt aici „sârbii”?  Sunt sârbi de neam sau sunt români ortodocşi aflaţi sub ascultarea canonică a vreunui episcop sârb  şi, prin urmare, numiţi prin extensie „sârbi”, aşa cum s-a mai întâmplat în unele zone din Ardeal şi Maramureş spre sfârşitul sec. al XVIII-lea?  Şi cine sunt „husiţii eretici”, de ce neam? Vor fi existat şi români printre ei?  Etc., etc.  Indiferent de răspunsurile particulare care se pot imagina la aceste întrebări şi la altele, un lucru esenţial este clar, că „erezia” husită a fost pătruns în Ardeal şi în Maramureş şi că o componentă importantă a acesteia, cu un veac mai-nainte de Luther şi Calvin, era exigenţa ca Sfintele Scripturi  să fie traduse pe limba poporului.   

          Un argument suplimentar

         Despre începuturile scrisului în limba română s-a scris, după cum era şi firesc,  mai mult din punct de vedere filologic şi istoric. S-a studiat amănunţit textul ca fapt filologic în sine, s-au făcut observaţii judicioase asupra unor aspecte care ţin de evoluţia limbii, s-au făcut conexiuni cu fapte istorice şi s-au realizat deducţii, au fost urmate criterii de plauzibilitate şi au fost criticate opiniile adverse cu argumente logice aparent imbatabile, fără legătură cu fapte non-lingvistice colaterale. S-au făcut multe în domeniu, dar s-a neglijat în schimb instituţia în care au fost realizate aceste traduceri, mănăstirea în care s-a muncit pe text de către călugări şi cărturari anonimi. Adică  Mănăstirea de la Perii Maramureşului.

Intrebarea care se impune aici este: avea oare acea mănăstire din Maramureş, Mănăstirea Peri, călugări învăţaţi şi cărturari poligloţi, în stare să realizeze traduceri pe la început de secol XV?  In definitiv, ce fel de mănăstire exista atunci la Peri în Maramureş?

In satul Peri din Maramureş (în dreapta Tisei, azi în Ucraina, la vreo 15 km în aval de Sighet) exista încă din sec. al XIV-lea o mănăstire ortodoxă română, cu hramul păzitorului de spaţiu sacru Sfântul Arhanghel Mihail, mănăstire ctitorită de către însuşi Dragoş Voievod, descălecătorul de mai târziu al Ţării  Moldovei, împreună cu fratele său Drag. Acest fapt istoric ca atare nu a fost pus de către nimeni la îndoială şi nici nu ar fi putut fi pus, pentru că este amplu documentat în Diplomele Maramureşene [9].

După ce urmaşii lui Dragoş Vodă au fost alungaţi de la domnia Moldovei de către Bogdan I, la anul 1359, doi nepoţi ai deja răposatului voievod Dragoş, Balc şi Drag, s-au întors în Maramureş şi au refăcut vechea ctitorie Drăgoşeştilor de la Peri, înzestrându-o cu trei sate şi alte proprietăţi [10]. Apoi, în primăvara anului 1391, voievodul Drag  porneşte într-o lungă şi nelipsită de primejdii călătorie până la Constantinopol, cu scopul de a obţine, de la însuşi patriarhul ecumenic, pentru Mănăstirea Peri statutul de stavropighie a Patriarhiei Ecumenice şi de Episcopie Ortodoxă pentru românii de aici, din Maramureş şi din nord-vestul Transilvaniei. De ce? Explicaţia este în fapt simplă. Centrul episcopal ortodox pentru românii din nordul actualei Românii şi slavii din proximitate se afla pe atunci în Cetatea Haliciului. In anul 1387, Cetatea Haliciului este anexată de către Polonia, iar regele Cazimir al Poloniei a cerut Patriarhului ecumenic Filotei să ridice Haliciul la rang de mitropolie [11], dar numai pentru credincioşii ortodocşi din regatul său. In acest context, românii ortodocşi din Maramureş şi de la Moldova rămâneau fără o autoritate proprie de rang episcopal, iar pe de altă parte românii maramureşeni nu voiau ca, în probleme de ordin bisericesc, să fie puşi sub ascultarea vreunui episcop catolic din Ungaria. Atunci au fost începute demersuri de către domnitorul Moldovei Petru I Muşat, de înfiinţare a unei mitropolii ortodoxe proprii pentru Moldova, demersuri finalizate abia în anul 1401. Şi tot atunci voievozii maramureşeni au iniţiat demersuri, tot la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, pentru crearea unei instituţii proprii de rang episcopal. Miza era deosebită. Trecerea Haliciului la Polonia a însemnat un vid de putere, nu în sens militar ci în sens ecclesiastic şi simbolic, precum şi o problemă cu o dimensiune economică, anume dreptul de a colecta dări bisericeşti, iar acest vid trebuia grabnic compensat, prin instituirea unor noi centre de putere simbolică şi de organizare bisericească pentru românii din Maramureş şi Moldova.  

Aşadar, în vara anului 1391, voievodul maramureşean Drag se află la Patriarhia Ecumenică unde, pe data de 13 august, primeşte din „cinstita mână” a Patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolei, „al Romei celei noi şi a întregii lumi” Gramata de ridicare a Mănăstirii de la Peri din Maramureş la rangul de Stavropighie patriarhală, un fapt cu consecinţe istorice încă insuficient studiate şi evaluate. Textul Gramatei, în versiune latină, a fost publicat integral în Dilpomele Maramureşene de către Ioan Mihalyi [12].

După ample formule introductiv-protocolare şi diplomatice de tip bizantin, în care Patriarhul Constantinopolului îi numeşte  pe voievozii maramureşeni Balc şi Drag „fraţi de prea bun neam, în chip fericit născuţi şi în Dumnezeu cinstiţi ai Smereniei Noastre” etc., Gramata instituie, în esenţă, următoarele:  (a) Mănăstirea Peri trece în proprietatea Patriarhiei de la Constantinopol prin donaţie („…ecclesiam videlicet in nomine Sancti Michaelis fundatam donarunt ac obtulerunt ita”);  (b)  Sus-zisa Mănăstire, de acuma şi în urmarea timpurilor, se va bucura de supravegherea şi protecţia Patriarhiei ecumenice, iar preoţii de aici, în semn de obedienţă simbolică,  vor pomeni numele patriarhului ecumenic la toate slujbele dumnezeieşti („… cum magnum honore in nostram protectione suscepimus […] et quod in omnibus divini officiis pro suo patriarcha faciet commemorationem”);   (c) Se delimitează teritoriul de sub autoritatea Stavropighiei patriarhale maramureşene, în afară de Maramureş, după cum urmează: Sălajul, Medieşul (adică Satu Mare), Ugocea şi Bârjaba (din Ucraina de azi), Ciceul, Unguraşul şi Almaşul (adică Bihorul), o întindere considerabilă, chiar şi pentru o mitropolie din epoca modernă, care poate fi străbătută cu alte mijloace de transport şi comunicaţii;  (d) Egumenul Pahomie, care este şi abatele Mănăstirii, are autoritate deplină asupra veniturilor Mănăstirii şi asupra ţinuturilor arondate („Pachomius prior et abbas plenariam autoritatem habent super omnes proventus dicti monasterii ac pertinentiarum”);  (e) Egumenul trebuie să supravegheze preoţii şi poporul, dar aici va trebui să funcţioneze şi un anume fel de şcoală teologică, deoarece egumenul are şi obligaţia de a-i învăţa pe toţi,  preoţi şi popor cele folositoare şi mântuitoare pentru suflet („ut eos ad bona opera indicet et erudiat animae”);  (f) Egumenul mai are autoritatea să judece şi să cerceteze judecăţile făcute de către preoţi, din toate ţinuturile amintite supuse Scaunului său bisericesc, ca un fel de instanţă de apel („judicare omnes causas ad sede ecclesiasticam spectantes in dicto monasterio et pertinentiis eiusdem”);   (g) Iară dacă se va întâmpla ca egumenul Pahomie să moară, „căci toţi suntem muritori” („ut omnes mortales sumus”),  atunci toţi fraţii călugări, cu ctitorii Balc şi Drag şi cu toţi oamenii, mici şi mari, din ţinuturile supuse Stavropighiei se vor aduna şi vor alege într-o adunare deschisă un nou egumen, sub autoritatea şi cu binecuvântarea Patriarhiei („omnes fratres spirituales tunc et Balicza ac Drag cum omnibus hoiminibus parvis et magnis in dictis pertinetiis residentibus ac congregatis aperte ut ita congregati priori eligat nostra authoritate et benedictione”), o prevedere imperativă şi un precedent canonic, care anticipează cu  multe secole Statutul bisericesc conceput de  Sf. Andrei Şaguna Mitropolitul Ardealului, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, care leagă strâns Biserica Ortodoxă de popor, dând poporului posibilitatea de a se pronunţa, prin delegaţi, cu privire la alegerile de ierarh.

Stavropighia Patriarhiei Ecumenice cu rang de Episcopie Ortodoxă de la Perii Maramureşului a avut o soartă vitregă. La 1397, ducele Theodor Koriatovici, înfrânt fiind de lituanieni în bătălia de la Bratzlaw, se refugiază împreună cu ce a mai fost rămas din armata sa şi cu o numeroasă comunitate ruteană în Ungaria. Aici primeşte de la regele maghiar un domeniu, pe care ridică Cetatea Munkàcsului. La începutul secolului următor, la Munkàcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană. De aici va începe un lung şir de vexaţiuni şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkàcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise extrem de preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkàcs [13]. După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-lea, în contextul expansiunii uniate.

La judecata regelui maghiar, reprezentanţii Mănăstirii Peri se prezintă cu o traducere în latină a Gramatei patriarhale, scrisă în original în greaca veche, deoarece latina era limbă de Cancelarie în Regatul Maghiar, iar greaca nu. Aşa se explică faptul că în Diplomele Maramureşene s-a păstrat versiunea latină a Gramatei. Multă vreme s-a crezut că Gramata originală s-a pierdut, distrusă fiind în incendiile repetate care au afectat Mănăstirea Peri. Dar – surpriză! – Gramata originală a fost ascunsă, spre a fi ferită de distrugere,  în… Moldova, probabil în vreo mănăstire de aici!  Originalul grecesc a ajuns, de la nu se ştie de la care mănăstire din Moldova, la omul politic şi cărturarul Mihai Kogălniceanu, care l-a şi publicat  în a sa „Arhiva Românească” în anul 1841. Ioan Mihalyi de Apşa a confruntat, printr-un intermediul unui profesor de greacă veche de la Universitatea din Budapesta, textul grecesc publicat de către Kogălniceanu cu cel latin publicat de el şi a ajuns la concluzia că traducerea latină efectuată la Peri reproduce fidel originalul grecesc [14].

Când a fost dusă spre păstrare Gramata originală grecească la mănăstirea respectivă din Moldova?  Au fost duse tot atunci şi cărţi de slujbă traduse în româneşte la Mănăstirea Peri din Maramureş?  Probabil, chiar foarte probabil. Un lucru este însă sigur: legăturile între Mănăstirea Ortodoxă Română de la Peri din Maramureş şi mănăstirile din ortodoxe române din Moldova au existat, fără îndoială, pe parcursul veacului al XV-lea.

           Concluzie

          Atunci când se fac consideraţii generale asupra primelor scrieri în limba română, scrieri numite şi „texte maramureşene”, în baza a felurite conjecturări şi criterii de paluzibilitate, fără a se spune sau chiar fără a se şti nimic despre mănăstirea din Maramureş în care au fost efectuate aceste prime traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română, ar fi deosebit de util, ca argumentaţie de ordin istoric şi criteriu de plauzibilitate, să se realizeze şi un scurt excurs despre Mănăstirea de la Peri. Cercetătorii ar putea descoperi faptul că această mănăstire a avut (în limbajul de azi) o „capacitate instituţională” uimitoare. Că aceasta a fost o adevărată instituţie culturală de tip european. Că aceasta a fost Stavropighie a Patriarhiei Ecumenice încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, că aici a funcţionat într-un sens mai extins al termenului, o şcoală teologică, că aici au existat cărturari care au avut capacitatea de a traduce din greaca veche în latină. Şi că aici au fost receptate ideile religios-reformiste ale lui Jan Hus, ceea ce a condus la realizarea primelor traduceri în limba română, în deceniu al patrulea al sec. al XV-lea şi la punerea bazelor limbii naţionale.  

Cunoaşterea unor lucruri despre Mănăstirea Peri din Maramureş, despre capacitatea sa instituţională, se poate constitui într-un puternic argument inedit, în sprijinul ideii că primele traduceri ale cărţilor bisericeşti în limba română s-au realizat aici, în această mănăstire.   

                Bibliografie

1. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi,  Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 47.

2. Pop, Ioan Aurel, Voivodatul Transilvanei, în  Istoria României. Transilvania,  Vol. I, Ed. G. Bariţiu, Cluj-Napoca,  1997, p. 494.

3. Iuga, Nicolae, Elemente de civilizaţie medievală românească în bazinul Tisei superioare,  în rev.  „Studii de Ştiinţă şi Cultură”, Arad, nr. 3 (14)/2008, p. 17.

4. Giurescu, Constantin C., Istoria României în date,  Bucureşti, E.S., 1971, p. 92.

5. apud. www.crestinortodox.ro/primele-traduceri-romanesti-ale-cartilor-de-sjuba (site consultat la 29.06.2011).

6. Iorga, Nicolae,  Sate şi preoţi din Ardeal, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2007, p. 64.   

7. Bota, Ion M., Maramureşul – leagănul primelor scrieri în limba română, în vol. Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1996, p. 38-46.

8. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. a II-a, Univ. Bucureşti, 2004, p. 49.

9.  Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109.

10. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 274.

11. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, Ed. BOR, 1980, p. 250.

12. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109-111.  

13. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 600-601.

14. Mihalyi de Apşa, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 111.

                                      Nicolae IUGA

                                     Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad

                                     Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative

                                     E-mail: nicolaeiuga@yahoo.com

(Foto: facsimil fila 18 a Manuscrisului de la Ieud. )

   

Anunțuri