Mircea Ivănescu murind, nu voi mai ajunge niciodată la Sibiu!

       Se întîmplă uneori în lume aşa: odată cu dispariţia unui om să dispară şi spaţiul locuit de acesta. Umplut, adică, de fiinţa lui vie. Pe care nu poţi să-l vezi, să-l vizitezi sau să respiri pur şi simplu cîteva clipe în dimensiunile lui decît numai şi numai în prezenţa stăpînitorului său absolut.

        Astfel se întîmplă acum, îmi dau seama, pentru mine, murind Mircea Ivănescu.

        Prin 1997, parcă prin primăvară, prozatorul şi jurnalistul Octavian Hoandră, angajat la vremea aceea în felurite proiecte şi programe în zona Sibiu, în complicitate cu Radu Văcărescu şi Iustin Panţa în oraşul de pe Cibin, dar şi cu Ion Mureşan şi Alexandru Vlad, în oraşul de pe Someş, au pus la cale o lansare a recentului meu volum Fragmente salvate (apărut la Polirom), la care – prin nu ştiu ce mijloace persuasive reuşiseră să-l convingă – urma să fiu prezentat de Mircea Ivănescu. Evenimentul chiar a avut loc, şi Mircea Ivănescu chiar a prezentat cartea. Dar întîmplarea (?), sau emoţia mea pentru iminenta întîlnire cu Mopetele, a făcut ca să nu ne sincronizăm cei care plecam de la Cluj şi să rămîn să bat străzile burgului toată acea zi, cuprins de o suferinţă aproape fizică, dar şi morală.

         Anii au trecut apoi şi recuperarea acelei întîlniri ratate nu s-a mai produs. Am trecut prin Sibiu doar de cîteva ori, în grabă şi stînjenit de tot felul de servituţi. Nu ştiu dacă i-am mulţumit măcar, cum se cuvine, lui Mircea Ivănescu pentru că printre Kafka, Joyce, Faulkner, Eliot, Fitzgerald şi alţii a găsit timp şi pentru mine. Pentru Fragmentele salvate şi de el, pentru a nu ştiu cîta oară, pînă la urmă. Dar această întîlnire care n-a avut loc va rămîne de-acum un fragment definitiv pierdut.

         Pentru că Mircea Ivănescu murind, eu nu voi mai putea ajunge niciodată la Sibiu, în Sibiul acela în care, în mod miraculos, datorită lui, un orologiu a bătut odată pentru mine!

         Să mă ierte Mircea Ivănescu pe mine, iar Dumnezeu să-l odihnească pe el!

         Adaug, de pe: http://fondane.net/2011/07/22/mircea-ivanescu-mopete/, această variantă în limba franceză a unui poem de Mircea Ivănescu, un mare traducător netradus, realizată şi ilustrată de Luiza Palanciuc, după Texte : Mircea Ivănescu (1931-2011), „Mopete şi ipostazele“1970.

         Ultimul popas (o fotografie de la Leo Butnaru: în curtea casei pămînteşti):

                                                                                                    ” … spaima aceasta
                                        înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
                                           cîtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.”

Etichetat: Al. Vlad, Fragmente salvate, Ion Muresan, Iustin Panta, Mircea Ivanescu, Mopete, Octavian Hoandra, Sibiu

Posted in: In Memoriam