Una este să scrii „Eu nu sunt decît o pată de sînge care vă vorbeşte” şi alta să scrii, efectiv, cu propriul tău sînge! Rîndurile acestea sunt prilejuite de lectura recent apărutului volum Literatura rezistenţei la totalitarism, semnat de Imelda Chinţa şi prefaţat de Prof. univ. dr. Paul Magheru (Editura Eikon, 2011). Comparaţia cu care am început este, într-un fel savant, dezvoltată şi ilustrată, fără accente patetic impresioniste, doar cu instrumentele neutre, „reci”, ale cercetătorului supus doar obiectivităţii documentului, în întregul volum. „Scrisă într-un stil elevat, – ne spune prefaţatorul acestei valoroase contribuţii – fără pedanterie sau aroganţă, fiindcă fiecare cuvînt rar, mai puţin uzitat, se potriveşte exact noţiunii sau judecăţii exptimate, lucrarea se bazează pe lecturi beletristice şi critice întinse, dovedeşte sensibilitate, inteligenţă lingvinstică şi estetică în formularea unor idei noi, originale, de multiplă utilitate practică, didactică, ştiinţifică, estetică, publică, educativ-civică.” „Arhitectura” volumului este configurată în patru capitole: I. Literatura ca rezistenţă; II. Totalitarismul – ca formă de manifestare a absurdului; III. Memorialistica închisorilor; IV. Experienţe cubaneze. Nu e greu de intuit că partea cea mai originală, inedită în bibliografia românească a temei şi în care se concentrează valoarea specifică, ce individualizează lucrarea tinerei cercetătoare se află în ultimul dintre cele patru capitole enumerate mai sus. Cred că va fi suficient să redau, pur şi simplu, structura conţinutului acestuia pentru a întrevedea prin ce anume este singulară, cel puţin pînă în acest moment, întreprinderea Imeldei Chinţa: 4.1. Consideraţii generale asupra totalitarismului cubanez – Peisaj ideologic şi cultural; 4.2. Portret Armando Perez Valladares – un destin zbuciumat; 4.3. Against All Hope – carte a gulagului cubanez. Pe lîngă paralela instructivă între caracteristicile celor două totalitarisme precum şi a rezistenţei la ele (o promisiune demnă de a fi luată în considerare pentru un viitor studiu comparativ de mari dimensiuni), sper ca lectura acestui capitol să aivă şi darul de a trezi din beţia fascinaţiei pentru un criminal odios ca „El Comandante Che Guevara” măcar o parte din tinerii (uneori chiar „tineretul-rezervă” al unui important partid politic de la noi!) care poartă cu o inconştientă mîndrie tricouri ori insigne cu chipul carismatic al diabolicului personaj! La polul opus moral, politic şi civic, însă, descoperim figura solară a unuia dintre cei mai mari dizidenţi din toate regimurile totalitarismului comunist. Numit, nu fără temei, „un Soljeniţin cuban„, suportînd infernul din închisorile politice ale lui Fidel Castro douăzeci şi doi de ani (între 196o şi 1982, aproape cît Nelson Mandela!), condamnat la treizeci de ani de detenţie nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce a refuzat să facă, (aşa cum l-a descris Amnisty International), Armando Perez Valladares a dăruit lumii mărturia sa din „subteranele Cubei lui Castro” în două cărţi cutremurătoare: El corazon con que vivo (1980) şi – cea mai cunoscută – Contra toda esperanza (Against All Hope) (1985). Geografia penitenciară cubaneză este descrisă fără nici o escamotare sau trucaje estetizante. Asemănările dar şi diferenţele cu/dintre aceste cărţi şi opere ce-şi au sursele în experienţe similare de la noi sunt inventariate atent de autoare (Paul Goma, Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Virgil Ierunca, I. D. Sîrbu). Nu voi face, însă, aici rezumatul acestui capitol. Voi reproduce doar textul hemografiat care m-a determinat să scriu aceste cîteva cuvinte de prezentare. Într-un univers în care conversaţia dintre deţinuţii de conştiinţă „se rezuma la a ne ţine de mîini şi a ne plimba într-o lume de basm care se degaja din dragostea pe care o simţeam şi o împărtăşeam” şi în care nu doar vorbitul, dar şi cititul şi scrisul, pur şi simplu ca activităţi în sine, erau total interzise, Valladares reuşeşte să transmită devotatei sale soţii, Martha un strigăt-poem care a făcut înconjurul lumii:
Am scris un poem cu propriul meu sînge
„Mi-au luat totul /peniţele /creioanele /cerneala /pentru că doreau /să nu mai scriu /şi m-au scufundat aici /în această celulă /dar nu mă vor înăbuşi /în acest fel. //Mi-au luat totul / – sau aproape totul – /dar mai am zîmbetul /sentimentul de mîndrie că sunt un om liber /şi am o grădină eternă /în suflet. // Mi-au luat totul /peniţe /creioane /dar mai am cerneala vieţii / – propriul sînge – /şi pot scrie încă poeme cu el.”
Soţia lui atît de simplu despre el într-o scrisoare: „Vreau doar să-ţi spun, prietene cititor, că cel ce scrie aceste versuri este un om de o mare sensibilitate, capabil de rezistenţă, fără a fi diminuat, în faţa brutalităţii puşcăriilor politice cubaneze. Are o voinţă atât de neclintită încît cele mai rele torturi nu au izbutit să-l înfrîngă. Are o credinţă atât de profundă încît vecinătatea uneori imediată a morţii nu l-a atins…” Ce cuvinte se mai pot adăuga celor scrise cu sînge? [Nu va fi „iertat” nici după eliberarea din închisoare – la intervenţia personală a preşedintelui Franţei, Francois Mitterand – şi exilare. Numit ambasador al S.U.A. (de preşedintele Ronald Reagan) în Comisia O.N.U. pentru drepturile omului (între anii 1988-1990), Valladares va fi ţinta propagandei castriste, care îl va acuza de „terorism” şi „mercenariat” în slujba C.I.A., iar „stînga nostalgică” (dar şi unii propagandişti ai „corectitudinii politice”) – de „extremism de dreapta” sau chiar „fascism” (nu s-a întîmplat la fel şi cu Soljeniţin şi nu se întîmplă, încă, şi cu Paul Goma?).]
Şi, pentru încheiere, să mai reproduc un fragment dintr-o scrisoare ce pare adresată tuturor tinerilor din lume: „I knew Che Guevara. He was an assassin, unscrupulous to the core. Many died at his hands, and many more died on his orders. His legend is pure fiction, masterfully crafted by his fellow Communists and the nostalgic Left. Add to their numbers every misguided liberal, a gullible multitude resembling the deluded masses who believed the cowardly lies of the Communists about the Katyn massacre.” ( http://old.nationalreview.com/impromptus/impromptus200501180838.asp )
Da, nu e totuna să scrii despre sînge, sau să scrii cu sînge (şi anume, cu propriul tău sînge)!
Update. Graţie contribuţiei Domnului @Daniel St.Paul, (obligado, senor!), am descoperit o „fereastră” deosebit de interesantă spre Cuba şi problemele ei de azi – http://www.desdecuba.com/generationy/ . Vă invit s-o „deschideţi”!
Gogea's Blog 
Iancu Motu
august 24, 2011
Este cumplit să ajungi în situaţia de a scrie cu propriul sânge despre crimele unui regim totalitar. Dar mi se pare şi mai cumplit să-ţi verşi sângele, la propriu, şi să nu poţi scrie despre regimul criminal care te-a aruncat în recluziune doar pentru că eşti de altă părere. Oare câţi dintre cei care au cunoscut regimul criminal al închisorilor şi lagărelor de exterminare din România au putut să scrie, cu sângele lor, despre ororile pe care le-au trăit? Şi câţi dintre cei care au scăpat au putut să scrie? Oare câţi au fost auziţi? Li s-a cerut, măcar odată, fie şi de formă iertare? Sau li s-a spus, cum s-a întâmplat, nu odată, ” lasă, n-ai fost tu acolo chiar pentru că n-ai făcut nimic”!!!
N.brasoveanu
august 24, 2011
..desi Nichita a scris ca este o pata de sange care striga, ca s-a sacrificat pe el insusi, ca si Iisus, despre care a scris pana in ultimul moment al respirarii lui poetice, n-a fost numit ambasador la ONU sau stiu ce altceva similar, ci a fost sechestrat intr-o garsoniera si mintit ca va primi o locuinta mare…hai, v. Gogea , sa pastram proportiile si sa nu confuzam spiritele, cate mai sunt…
N.brasoveanu
august 24, 2011
prea multe operatiuni pentru o viata atat de scurta. ca sa nu maivorbim ca a cauta Apostroful pe internet iti ia o groaza de timp. si , cum spuneam, nu mai avem timp…mutumesc.
vasilegogea
august 24, 2011
@N.brasoveanu
Nu pot decit sa fiu de acord cu d-voastra atunci cind cereti „sa pastram proportiile”. Trebuie, insa, facute (desi le credeam implicate, subintelese) citeva precizari. Intentionat nu am citat exact versul lui Nichita, ci l-am parafrazat, pentru ca nu doream decit sa ilustrez cu o metafora usor recognoscibila ca atare (fara o identificare cu vreun poet anume), diferenta dintre cele doua registre existentiale si de expresie. Nu mi-am propus, nici macar nu mi-a trecut prin minte sa-l compar pe Nichita cu Valladares! Ar fi fost cu totul neadecvat: o „sechestrare” cu usile tot timpul larg deschise, cu lume multa in jur, cu iesire la „munte si la mare” nu poate fi pusa in balanta cu 22 de ani de izolare si tortura in unele dintre cele mai sinistre inchisori comuniste. Iar ambasador, Valladares nu a fost numit nici de Raoul, nici de Fidel Castro, ci de Presedintele SUA, dupa ce a fost silit sa se exileze. Am dat aceste putine date despre biografia scriitorului cubanez in primul rind pentru eventualii cititori din Romania, fara sa ma gindesc ca pentru cei din State acestea sunt deja „loc comun”, banalitati pentru care nu merita sa pierzi timp. (Apropo, si eu cheltuiesc timp incercind sa fac ceva cit se poate de onest pe acest blog si nu „sa confuzez spiritele”!)
Inca, doar, o idee: cind e vorba de suferinta, indiferent de natura ei dar cu atit mai mult atunci cind ea e cauzata de probleme de constiinta, nu „proportiile” sunt cele care dau masura ei. Ci faptele in absolutul lor precum si intensitatea asumarii lor.
Va multumesc si eu pentru atentie si pentru timpul acordat.
InimaRea
august 24, 2011
Totusi, exista saminta unei confuzii – nemes Gogea (ardeleneste vorbind, no offence).Cind nu-i totuna sa scrii ca esti o pata de singe care vorbeste (scrie) si sa scrii cu singe? Cind scrii, efectiv, cu singe, probabil – ceea ce se poate-ntimpla dar nu cu o opera poetica. Ori cind pui sinceritatea unuia mai presus de a altuia – din motive excedind perceptia poeticului ori judecata literara. Cind socotesti ca poezia scrisa cu singe „e mai adevarata” decit poezia unei pete de singe. Oare cum poate fi una mai adevarata decit alta cind poezia e de un singur fel – „adevarata”?
Dar poate ca poezia visata timp de 20 de ani – si nescrisa, fiindca „mi-au luat creioanele” – sa fie mai percutanta decit cea scrisa la vremea ei, in conditii de tot obisnuite. Atunci, n-ar mai ramine multa poezie de citit indirjit, pare-se. Dar starea de a trai poetic – a cititorului, amatorului, iubitorului de – una de indirjire sa fie? Oare doar poezia de tipul „de profundis clamavi a te, Domine” sa poarte valoarea umana care sa-i confere valoare literara, ori doar aceea-i menita valorii absolute?
Exista pericolul – real – de a difuza perceptia ca un poet liber sa se-mbete cu prietenii nu se ridica la valoarea monumentala a unuia inchis si-mpiedicat sa se manifeste poetic. Asta-mi aminteste de „poezia inchisorilor” – o carticica trecindu-mi prin mina, in anii ‘960. Dar chiar si-asa, selectind lirica din inchisoare ca pe un gen poetic aparte, nu tot valoarea „adevarului poetic” lucreaza pentru a o defini si statua ca poezie? Ori starea de detentie confera automat aura poetica?
Nu mimez naivitatea de a nu-ntelege ca, pentru tine si alti neimblinziti ca tine, „totalitarism” e cuvintul declansind resentimente pe cit de-nteles omeneste, pe-tit de greu de tinut in friu. Cei neprezentind aceasta reactie ce-ar trebui sa faca, in astfel de situatii? Sa taca, macar, daca nu pot simti la fel ca tine si ceilalti? Parca nu-mi vine a crede ca asta-ti propui – cu unele texte – s-asculti Eroiaca, in deplina tacere e ne-eroilor.
vasilegogea
august 24, 2011
@InimaRea
Observatiile tale, draga George, imi par de bun simt si cinstite. S-ar putea sa fie oarece „saminta de confuzie”, cum zici, si asta doar datorita exprimarii mele poate nu foarte exacte. Dar, nu valoarea estetica a poeziei era in chestiune, in cele doua cazuri considerate reprezentative, ci autenticitatea unei atitudini. Desigur, intram intr-o alta sfera. Si, crede-ma, fara „resentimente”. Caci sunt de acord ca simpla experienta a gulagului (indiferent pe ce meridian al globului) nu te face automat nici mai talentat, nici mai moral, nici mai competent. Dar, si asta incercam sa sustin, atunci cind intensitatea asumarii acestei experiente este maxima, marturisirea ei (a experientei ca atare) capata o expresivitate specifica. Despre asta e vorba. Nu despre „tema” incercam sa vorbesc, ci despre trairea ei. Prin urmare, consider ca biografia – in intregul ei – a lui Valladares este exemplara, sau, cel putin instructiva (istoric, civic, uman in sens larg). Nu mi-a trecut prin minte ca ar putea tine loc de un „tratat de poetica”!
Si, nu, intr-adevar, nu-mi propun sa ascult Eroica in tacerea ne-eroilor! (La urma urmelor, fac si eu parte dintre ei, in ciuda faptului ca vrei sa ma atasezi altundeva!)
Ion Ionescu
august 24, 2011
Eu cred ca ceea ce face d.l Gogea aici, pe blog, de aproape un an si jumatate este demn de admiratie si pretuire. Chiar daca nu totdeauna am fost sau sintem de acord cu opiniile, uneori chiar temele, d.sale. Dar, am observat un lucru mai rar: d.l Gogea nu ezita sa-si reformuleze opiniile sau sa-si recalibreze atitudinile daca i se ofera argumente credibile pentru aceasta.
In cazul de fata, apreciez ca ni se semnaleaza o aparitie editoriala interesanta chiar si in afara cazului Valladares, care poate altfel am ignora-o, avind in vedere ca nu toate editurile au capacitatea de difuzare si promovare a celor doua-trei edituri mari din Romania. Desi nu mai fac parte de mult din aceasta categorie, cred ca aceasta carte este recomandabila mai ales tinerilor.
Personal, as adauga aici o singura sugestie: a se citi cartea d.nei Imelda Chinta complementar cu o alta carte, tot a unei doamne, Ruxandra Cesereanu, despre „Tortura politica in secolul XX”, si, in legatura cu topicul postarii care ne prilejuieste aceste rinduri, mai ales ultimele doua pagini dedicate „limbajului singelui” in supliciu.
De acord cu d.l Gogea ca nu comparam opere, chiar daca vorbim si de „poezie carcerala”, ci destine. Asa incit nu estetica ne va fi de trebuinta, ci etica.
vasilegogea
august 24, 2011
@Ion Ionescu
Multumesc pentru interventie, d-le Ionescu! Ca de obicei, „documentaristul pro bono” al blogului ne face completari bibliografice pretioase. Si eu cred ca cercetarea d-nei Cesereanu se completeaza bine cu cea despre care vorbim aici. Ceea ce am apreciat la cartea pe care v-am propus-o a fost in primul rind faptul ca autoarea este tinara. Prin urmare mai putin supusa riscului de a avea reactii emotionale irepresibile la cuvintul „totalitarism” – cum observa prietenul nostru @InimaRea – si de a-l trata „rece”, doar cu „uneltele” cercetatorului neimplicat. In acelasi timp, am vrut sa semnalez caracterul de pionierat al lucrarii in ceea ce priveste studierea si prezentarea (comparatista) si a altor „geografii concentrationare” (in cazul acesta Cuba castrista) decit cele indeobste cunoscute.
InimaRea
august 25, 2011
Gogea’s blog e loc cu verdeata, loc cu dulceata – unde marinimia si seninatatea sint inscrise la intrare – totul e sa te stergi pe picoare, cum se si cuvine. Sa nu aduci pe talpi incrincenarea lumii de ne e dat a o trai.
E de cunoscut totalitarismul – fara-ndoiala – fie el rosu ori brun. De aceea, sint de stiut cartile despre, aratind ca pericolul este endemic. Pindind chiar si dindaratul benignei democratii burgheze, a carei „moliciune” poate fi prompt sanctionata.
Gogea’s blog imi aminteste Decameronul – pretextul literar al lui Boccacio, acela de izolare „a cenaclului” de teama ciumei bintuind cetatile italienesti. Cam toate blogurile de calitate fac la fel – instituie un cordon sanitar intre pornirea distrugatoare si spiritul curat si civilizat polemic. Uneori, ma trezesc nelinistindu-ma: Oare cit vor mai rezista aceste oaze spirituale? Apoi, „ma linistesc” – ei, si Planeta Albastra e oaza-n desertul cosmic, uite-asa traim dindotdeauna. Poate ca nu si pentru totdeauna, dar nu e treaba noastra nemurirea, asta pica-n seama generatiilor viitoare.
Asta numesc eu consolare…
vasilegogea
august 25, 2011
@InimaRea
…uneori mă întreb cît voi mai avea starea necesară să continui…
Dar, de fiecare dată, cîte un semnal – ca acesta de la tine, dragă George – mă face să cred în continuare că „deşertul” încă poate fi oprit la… „porţile grădinii”, fie şi virtual.
Iar asta e o foarte preţioasă şi frumoasă încurajare, iară nu… „consolare”!
Mulţumesc!
vasilegogea
august 26, 2011
Multumiri pentru raspindire, prin preluare pe Blog de Editor, aici: http://blogdeeditor.blog.com/2011/08/25/vasile-gogea-despre-hemografia-suferintei-studiu-de-caz-armando-perez-valladares/.
Daniel StPaul
august 27, 2011
Buna ziua domnule Gogea!
Nu pot decit sa regret ca lipsa de antrenament si de metoda ma face sa ratez destule dintre „intimplarile” atit de interesante de pe blog, in ciuda portilor deschise..
A propos de subiectul de fata, am o vaga impresia ca amintirile obosesc, dupa cum se regaseste trecutul in ele (poate nu am decodorul potrivit). In tot cazul, fiindca veni vorba de amintiri, inca imi amintesc de Virgil Ierunca si de ciclul de emisiuni din Povestea vorbei (pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) care incercau sa-l „dezghioace” pe Valladares din ferecatura puscariei. Am ajuns sa petrec multe zile in Cuba de-a lungul ultimilor ani, poate si din sado-mazochism nostalgic si, desi mi-a fost destul de greu sa intilnesc urme lasate de poet in patria-i, prezenta lui am simtit-o fie ca mustrare, fie ca memento.Asa am ajuns sa aflu despre Damas de blanco si despre unii dintre cei, numerosi, care scriu pe site-ul http://www.desdecuba.com/ (fiindca veni vorba despre acest site, afiliat lui exista altul cu bloguri , http://www.desdecuba.com/generationy/. In urma cu doi ani era un blog bilingv,astazi, imbucurator, traducatori benevoli din spaniola l-au inzecit) . Desi realitatea de-acolo e inca intristatoare, exista si motive de firav optimism daca e sa ne gindim doar la numarul celor care isi fac curaj si isi publica pe net adevaratele ginduri despre cum „evolueaza” patria lor.
Am fost interpelat si de referirea la „starea poetica”. Nu vreau sa ma mai intind, am impresia ca daca e sa ne referim la ea in diacronie, avem a constata prezenta unei geometrii variabile in dimensiunea ei; ba poate chiar a unei algebre, in care variabilele au perspective si mai avintate. Sa ne gindim, si din pdv al emisiei si din cel al receptiei, ce era poesis/poezia in vremea domnului din vechime cu fruntea tesita si cum a ajuns sa fie chiar si contrariul a ceea ce fusese la plecare. Noroc ca, desi asta s-a intimplat in timpul vietii poeziei, au trecut atitea virste de viata omeneasca in rastimp…
De urat am mai ura… Pina una, alta, s-aveti parte de un weekend pasnic si placut.
Daniel StPaul
august 27, 2011
Ei da, un dezacord inca de la inceput, ca sa fie bine primit. Scuze, la mine e miez de noapte.
vasilegogea
august 27, 2011
@Daniel StPaul
Foarte bine, cu bucurie, primit! Multumim pentru interesantele si pretioasele completari. Weekend fast si D-voastra! Trebuie sa revin pentru a sublinia ca ne-ati deschis niste ferestre exceptionale! Merci encore!
Ion Ionescu
august 27, 2011
Ii sint recunoscator d.lui @Daniel StPaul pentru „fereastra” catre Cuba pe care ne-a semnalat-o! Pentru ca acum, si numai a citi despre Cuba este o forma de solidaritate cu aspiratia spre libertate si democratie a poporului cubanez. E viva La Cuba Libre!
Daniel StPaul
august 28, 2011
Constat ca am lasat, noaptea trecuta, o erata fantasca; nu era nici un dezacord, era doar trecut de miezul noptii.Enfin.
@Vasile Gogea & Ion Ionescu
Domnilor, nu pot decit sa fiu miscat ca am stirnit o unda de interes pentru o cauza meritorie.Multumiri pentru mica bucurie. Cred ca, avind o tribuna si retele (ce mie imi lipsesc) , se poate initia o contaminare. Pentru cei entuziasti, disponibili, solidaritatea poate merge chiar dincolo de lectura. E un exercitiu care poate capata anvergura investirii intr-un proiect colectiv, anonim ori semnat, de traducere a unor bloguri cubane. Personal, nu sint decit amator de/in spaniola si mi-am incercat puterile , intermitent, in engleza si franceza. Partea nemaipomenita e ca nu ti se cere sa faci ce nu poti, alegi ceea ce crezi ca nu-ti creeaza probleme, cit doresti – o fraza, un paragraf, o postare- si exista si auxiliare pentru tradus pe site. Oricum, la sfirsit, traducerea e (re)vazuta de priceputi. M-am minunat sa vad cum ceva inceput de mine e continuat de altcineva (ori viceversa) si cum in timp se acumuleaza un corpus de traduceri care sigur vor actiona pe principiul (multivalent al) firului de nisip. Daca doriti, ori credeti ca puteti capacita interesati din „retea”, adresa site-ului („am auzit”) e: http://hemosoido.com/.
Si, cum se zice printre cauzasi,
Viva la esperanza y la libertad!
O duminica frumoasa s-aveti.
vasilegogea
august 28, 2011
@Daniel StPaul
Iata ca se si poate face concret ceva, nu numai visa!
Pentru inceput, am trecut la blogroll „Voci din Cuba”, o legatura pe care ne-ati semnalat-o in coment. anterior.
Va dorim, de asemenea, o duminica fasta!
Daniel StPaul
august 28, 2011
@Vasile Gogea
Noroc de ora tirzie la care ma culc (1am) ! Sinteti un harnic. Am apucat sa vad un inceput promitator . Sa dea Domnul sa aibe si urmari constructive, de orice fel. Muchas gracias.
Cele bune.
vasilegogea
august 28, 2011
@Daniel StPaul
…sunt doar matinal!
Dar. se vede ca sunt ore astrale benefice pentru putinul nostru spirit (de veghe).
Si… FELICITARI! Ati cistigat „premiul surpriza” anuntat in postarea din „aval”! Este vorba despre micul meu volum „Voci în vacarm.Un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca” (cu o postfaţă de Liviu Antonesei, apărut în decembrie trecut la Editura Eikon), în format PDF. Sunt bucuros să vi-l trimit, desigur cu un autograf pe care va trebui sa vi-l imaginaţi!
imeldachinta
august 28, 2011
Stimate Domnule Gogea nu pot decat sa va multumesc pentru comentariile facute si pentru reactiile pe care le-ati starnit pe blog-ul Dumneavoastra! Literatura cubaneza este destul de bogata si cel putin la fel de incitanta spre lectura precum literatura romana. Ma refer desigur la literatura inchisorilor! In cartea pe care mi-ati prezentat-o am facut referire doar la scrierile memorialistice ale autorilor cubanezi, eludand poezia. Poezia lui Valladares rezista prin autenticitatea trairilor, nu neaparat prin valoarea ei estetica! In proiect am o lucrare in detaliu despre lirica Domniei sale si despre epistolele pe care autorul a reusit sa le expedieze din inchisoare. La fel de interesant, dar de data aceasta si din punct de vedere estetic, este Cabrera Infante exilat in Londra. Cartile sale Mea Cuba si Trei tigri tristi dezvaluie deopotriva, intr-o maniera ironica, regimul castrist. Nu am insistat asupra acestui autor pentru ca nu a cunoscut ororile inchisorilor sub Castro. El priveste sistemul din exterior!
Inca o data mii de multumiri!
Imelda Chinta
vasilegogea
august 28, 2011
@imeldachinta
Stimata Doamna,
intimplator, propria mea biografie ma face mai sensibil la asemenea „istorii”. Apoi, consider ca ati reusit sa instalati in literatura de specialitate din Romania, un adevarat „cap de pod”. Lucrarea d-voastra merita toata atentia, iar d-voastra personal – felicitari si incurajarea de a va duce la capat proiectul!
Nu aveti a-mi multumi, asadar, pentru prea multe! Cu toata bucuria!
Daniel StPaul
august 28, 2011
Domnul Gogea,
Cu incredulitatea bucuriei copilaresti am descoperit darul conjunctiei astrelor si a gentiletii dv. Nu va puteti imagina cita lumina si caldura mi-a adus “vizita” dv. si a prea iubitilor Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Duminica fasta ce mi-ati urat-o nu putea fi mai fasta. Primiti, va rog,toata gratitudinea mea; va fac, la rindu-mi, urarea ca focul spiritului ce va anima intreprinderile sa va fie mereu viu si fidel. Toate cele bune.
vasilegogea
august 28, 2011
@Daniel StPaul
Cu bucurie!