Cînd războiul vine la timp…

Posted on februarie 10, 2012

20



        Orice autor de proză, mai cu seamă atunci cînd lucrează la un roman, poate întîmpina momente de blocaj. „Nu vine” un personaj, lipseşte o replică, nu se produce un eveniment şi „povestea” se gripează. Modalităţile de ieşire din asemenea  „crize” sunt tot atît de diferite pe cît sunt autorii. Ţin de resursele de imaginar (şi imaginaţie) ale acestora. Desigur, şi de tehnicile de scriitură, sau textuare. „Viaţa” personajelor şi a lumii din „poveste” „îngheaţă” pur şi simplu în aşteptarea unui moment de inspiraţie al „demiurgului” scriitor. Cam la fel mi s-a întîmplat şi mie în timpul scrierii romanului Scene din viaţa lui Anselmus, ajuns cu „povestea” în momentul consemnat de fragmentul ales aici. „Deblocarea” a produs-o replica din finalul scenei.

        Dar, ce se întîmplă atunci cînd istoria reală pare a se bloca în aşteptarea unei „replici” potrivite?  Lipsa de „inspiraţie” a politicienilor poate fi stimulată, oare, în oricît de mică măsură, de  ficţiune? Sau, aceasta poate, cel mult, anticipa (atunci cînd nu-l reconstituie) realul? „Textuarea”, în acest caz, ar putea însemna că „lumea este ipoteza mea de lucru” (în „codul” lui Gheorghe Iova). Dar „ipoteza mea de lucru” e în lume? Are vreun impact „acţiunea textuală” asupra acţiunii sociale (politice)? Sau îi e doar fie avangardă, fie ariergardă? Cam multe întrebări…

                                                                                                             *

Dimineaţa următoare Anselmus şi-o pierdu plimbându-se fără noimă prin oraş. Renunţă la urmăriri, la „cercetarea” lui privitoare la destinul cotidian al indivizilor. Petrecuse câteva ore în gară unde atenţia îi fusese atrasă de un bătrân simpatic, vioi, îmbrăcat după moda unei epoci trecute de cel puţin cincizeci de ani, care încerca să reziste în faţa ghişeului de informaţii repetând aceeaşi întrebare, în ciuda cozii formate în spatele lui şi spre exasperarea funcţionarei de serviciu. Părea din altă lume, grăbit să scape cât mai repede din înghesuiala provocată chiar de el, neştiind însă încotro s-o apuce. Se ferea cu o abilitate neobişnuită pentru vârsta lui (să fi avut peste şaptezeci) fără să părăsească primul loc în faţa ghişeului şi întrebând şuierat, printre dinţii falşi: „Nu ştiţi mersul trenurilor? Vreau să-mi spuneţi mersul trenurilor”. Nu-l interesa o oră de plecare ori de sosire anume, un tren oarecare, un număr de peron, legături posibile prin alte staţii, direcţii şi rute mai scurte, nu, el dorea să afle pur şi simplu mersul trenurilor. În cele din urmă, când vânzoleala din faţa ghişeului crescuse suficient pentru a focaliza atenţia tuturor celor din gară, elegantul şi anacronicul bătrân a fost invitat de şeful staţiei la el în birou pentru a i se da toate lămuririle solicitate. Anselmus îl abandonă în acel moment şi-şi continuă plimbarea singur.

            „Dacă personajul acesta ar fi apărut în lumea lui Hasek ar fi fost arestat pentru spionaj”, gândi Anselmus. Petrecu mult timp pe o stradă cu clădiri construite în stil seccesion, cenuşii, având câte un perete văruit în culori stridente cândva, acum şterse de ploi. „Fardul unei epoci pe care contemporanii o considerau rea, iar acum o considerăm bună„, îşi spuse ajuns la capătul străzii, lângă simigeria  „Select”,  vis-a-vis de cinematograful „Globo”.

            Se trezi claxonat insistent. Nu-şi dădu seama imediat ce se întâmpla. Abia când furgoneta-getax, „Servicio publico”, opri aproape de bordură, în dreptul lui şi domnul Monks îşi flutură mâna cu manşeta lui albă, de dantelă, înţelese. În caroseria camionetei, aşezat într-un fotoliu, cu spatele înainte şedea, radiind de fericire, cu aerul unui mare cuceritor vizitându-şi noile posesiuni, ciungul Sabaca.

            – Ce zici, dom’ Anselmus, ce idee am avut! Mai vede şi el oraşul, lumea… se mai mişcă şi el… şi stă şi foarte comod aşa, nu ? ţipă încântat Monks de lângă şofer. Trecătorii se uitau după ei de parcă ar fi trecut moaştele Sfântului Anton. După ce l-au depăşit pe Anselmus, cei din furgonetă au fost opriţi de un agent de circulaţie. Monks a coborât şi i-a arătat ceva acestuia, apoi, la semnul ,,circulaţi” al agentului, a urcat iar lângă şofer şi au dispărut pe bulevard. Nu apucase să spună nimic, ar fi vrut să-l întrebe pe Monks dacă nu ştia ceva despre afacerea cu clinii, din una din nopţile trecute, dar surpriza de a-l vedea pe Sabaca tronând în spatele camionetei; rânjind şi cu ochii holbaţi de satisfacţie, aproape îl paralizase, îi luase „emisia”. Tot restul plimbării, imaginea acestuia bântuind pe străzile oraşului nu-i mai ieşea din minte. O stare de panică, ceva asemănător cu ceea ce simţise în câteva rânduri în război, când fuseseră asediaţi de inamic, îl cuprinsese.

            „Un oraş asediat de invalizi – abia îndrăzni să-şi imagineze – un asediu căruia nimeni nu i s-ar opune…din milă, din scârbă, din dispreţ…”

            Se grăbi spre casă, dar imaginea lui Sabaca defilând pe mijlocul bulevardelor nu i se ştergea din memorie. Când ajunse în dreptul blocului, îl văzu pe infirm la locul lui, aşezat ca de obicei în cărucior, în mijlocul pătratului de gazon de lângă intrare. Toţi ceilalţi erau adunaţi în casa scării şi pălăvrăgeau zgomotos, aşa cum se întâmplă în general cu oamenii înaintea unei împrejurări ori situaţii în care urmează să tacă. Lipseau doar domnul Mangolewski şi domnul Epaminonda. Deci, o şedinţă de bloc. Toată lumea îi aştepta pe cei ce o convocaseră.

            – A, bine că a sosit şi filosoful nostru, îl luă în primire Timon Pironescu. Ar fi fost o adevărată imprudenţă să lipseşti de data asta.

            – De ce? întrebă Anselmus schiţând un gest de salut cu mâna către ceilalţi.

            – De azi dimineaţă, şi Mangolewski, şi Epaminonda se uită încruntaţi şi misterioşi de parcă ar avea de declanşat cel puţin o revoluţie, spuse domnul Pironescu.

            – Şi de ce ar fi fost „imprudentă” absenţa mea?

            – Vedeţi, domnilor, exclamă fals deziluzionat Pironescu, filosofii ăştia nu învaţă nimic din istorie!

            – Nu înţeleg ce vrei să spui, rosti puţin enervat Anselmus.

            -Dragă domnule Anselmus, toate revoluţiile i-au băgat la răcoare pe cei pe care nu i-au găsit în stradă, spuse domnul Pironescu. Şi ştii care au fost aceştia întotdeauna ? Fac pariu că nu!

            – Care au fost, mă, Timon? se arătă curios scriitorul.

            – Păi, revoluţiile nu reuşesc să-i scoată niciodată în stradă pe cei din biblioteci, adică pe intelectuali. Ha, ha! se strâmbă Timon Pironescu.

            – Atunci, domnul Anselmus nu riscă deloc, el este de-al străzii! spuse domnul Zapis.

            Anselmus tăcu. Domnul Gomila, rezemat de calorifer, lângă cutia poştală, scoase din buzunarele hainei câteva mere ionatan, le frecă un timp cu palma pe rând pe fiecare, apoi le întinse merele:

            – Aşa! Acum cred că strălucesc, luaţi! Tocmai atunci apăru şi domnul Epaminonda. Era îmbrăcat într-un costum kaki, probabil un costum militar transformat, cu pantalonii călcaţi în exces încât picioarele păreau două aripi de avion, cu pantofii lustruiţi impecabil (aproape sigur i-a făcut cu cremă şi pe talpă), cu obrajii bine bărbieriţi şi lucind din  cauza cremei încă neabsorbite de epidermă. Singurul amănunt rebel, de „civil”, ostentativ oarecum îl constituia gulerul cămăşii rasfrânt peste reverul vestonului. Nici unul dintre cei prezenţi nu spuse nimic şi, ca la comandă, începură toţi să-şi devoreze concentraţi merele oferite de domnul Gomila. Un clefăit general, porcesc, amplificat de tăcerea stânjenitoare ce se aşternuse, se declanşă şi dură neîntrerupt câteva minute. În cele din urmă, domnul Epaminonda vorbi:

            – Sper că  sunt  spălate fructele astea, nu?

            – Merele de soiul ăsta nu se spală, răspunse domnul Gomila, apa le pătează. Ionatanale se şterg, ajunge, atât, pe mere nu umblă, oricum, spurcăciuni. Mai scoase din buzunar un măr, îl lustrui bine şi i-l întinse domnului Epaminonda.

            – E-hei, ce-am păţit odată cu nişte pepeni, domnule! se destinse domnul Epaminonda luând mărul din mâna lui Gomila. Pregăteam o subunitate de gardă pentru o paradă. Era vară, cald, secetă, ca acum. Băieţii băteau la pas de defilare de dimineaţa până seara, două perechi de pingele au tocit într-o singură săptămână, învoirile se suspendaseră, greierii au început să tuşească în ţuctromboanele lor… Toţi eram ca nişte cămile cu cocoaşele uscate. Cu o zi înainte de paradă am încetat antrenamentele, o zi repaus în unitate, odihnă, aranjarea ţinutei, tuns, baie, mă rog, toate celelalte, Îi simţeam că fierb. Mă rugam să plouă, dar timpul parcă îmi făcea în ciudă. Aproape mă hotărâsem să le dau voie să-şi ia câte o bere, la masa de seară, înainte de culcare, deşi dacă mă prindea comandantul de regiment, m-ar fi mutat cine ştie unde, la vreun batalion disciplinar. Când, dracul îl aduce pe un ţăran cu o căruţă cu pepeni tocmai în poarta unităţii. N-am mai avut ce face. Adevărul e că băieţii defilau perfect, măcar un pepene meritau şi ei pe zăpuşeala aia, aşa că în câteva minute omul şi-a golit marfa şi toată lumea, de la locotenent la soldat, mâncam la pepeni. Şi de aici s-a tras tot dezastrul de a doua zi. Dimineaţa, la inspecţie, nu au mai ieşit decât jumătate, ceilalţi erau la veceu, o diaree cumplită mi-a transformat blocul de paradă într-un convoi de babe căcăcioase.

            – Arma biologică! exclamă batjocoritor domnul Pironescu.

            – Nu e nimic de râs în ce vă povestesc, reluă domnul Epaminonda, situaţia era de-a dreptul tracică. Nu mai aveam de unde să scot în două ore alt bloc de paradă şi, dacă n-aş fi defilat, comandantul ar fi fost în stare să mă împuşte.

            – Ei, şi cum aţi rezolvat situaţia, domnule Epaminonda? interveni domnul Ierbiceanu.

            -Domnule, nu mai era nimic de făcut! Îmi venea să mă împuşc. Medicul unităţii nu avea altceva în farmacia lui decât stricnină…

            – Eu i-aş fi înfăşat pe toţi, ca pe nişte sugari, intră şi domnul Cabidan în joc.

            – De unde, domnule, atâtea cearceafuri? se răsuci colonelul către bătrânul bărbos. Şi pe urmă, o înfăşare generală ar fi schimbat mersul ostaşilor. Mai era  şi timpul, căldura…

            Domnul Epaminonda muşcă din măr amânând astfel deznodământul acelei întâmplări trecute. Clătină din cap de câteva ori, nu era prea limpede de ce: ca semn de apreciere a mărului ori mustrător faţă de ironiile şi lipsa de înţelegere a celorlalţi. Avea aerul că nici acum, după atâta vreme, nu depăşise momentul critic, fiind în căutarea unei soluţii. Anselmus îi privi discret, măsurându-i, cum stăteau adunaţi în faţa scărilor, rezemaţi de pereţi, vreo doi dintre ei fumau, aşteptându-l pe Mangolewski. Era un fel de docilitate obraznică în aşteptarea lor, nu neapărat periculoasă, agresivă, dar cine ar fi  putut să garanteze? Abia acum îl văzu pe Monks, şedea pe prima treaptă a scărilor, aproape de bombeurile strălucitoare ale colonelului. Privindu-l cum sta cu capul sprijinit în palme şi cu coatele pe genunchi, realiză ce anume îl frapa totdeauna la el: arcadele sprâncenelor, bărbia, degetele trădau acromegalia, ca şi cum acestea ar fi încercat singure să compenseze scurtimea trupului. Erau totodată, primele amănunte, împreună cu începutul de calviţie şi ridurile adânci din jurul ochilor, care îţi atrăgeau atenţia că nu ai în faţă un copil.

            – De vreme ce mai trăieşti, domnule colonel, bănuiesc că l-ai împuşcat dumneata pe comandant, n-ai aşteptat să te împuşte el, spuse domnul Zapis.

            – Pe dracu’! făcu domnul Epaminonda. Am scăpat pentru că am avut noroc, asta e, spuse părând să nu ştie nici el cum anume ieşise din încurcătură. Nu ştiu dacă Dumnezeu a fost şi militar de carieră, dar atunci a ţinut cu mine. În dimineaţa aceea a început războiul, aşa că nimeni n-a mai avut timp de parade şi defilări.

            – I-auzi! exclamă domnul Pironescu. Pe unii războiul i-a băgat în rahat, dar pe dumneata te-a scos!

            – Exact! aprobă colonelul.

            – Ca să vezi domnule, ce înseamnă ca un război să înceapă la timp! adăugă şi domnul Zapis.

                                                                                            *

           (  VASILE  GOGEA: Fragment din romanul  SCENE  DIN  VIAŢA  LUI  ANSELMUS . Scris în intervalul decembrie 1984 – septembrie 1986 şi publicat într-o primă ediţie la Editura Litera, în 1990 şi într-o a doua ediţie, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, la Editura Limes, în 2008.)

Posted in: Work in regress