Un editorial al domnului Nicolae Manolescu. Ce-i lipseşte ca să fie ireproşabil?

        De mult n-am mai citit un editorial atît de just, de bine scris şi de corect ţintit sub semnătura profesorului şi diplomatului Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Deşi titlul ne trimite la Caragiale, sau poate chiar mai bine prin aceasta, textul directorului României literare vizează o boală socială actuală, pe cale să declanşeze o adevărată pandemie! Într-un cuvînt este vorba despre „arta” plagiatului în societatea românească contemporană. Iată începutul acestui text:

Editorial:
Lanţul slăbiciunilor de Nicolae Manolescu

„Nu despre schiţa lui Caragiale cu acest titlu e vorba, deşi, dacă tot l-am pomenit pe autorul Momentelor, trebuie să spun că subiectul editorialului meu de astăzi se apropie şi de subiectul altei schiţe, la fel de bine cunoscute, şi anume Triumful talentului . În care, vă reamintesc, un candidat la un post de funcţionar câştigă concursul prezentând drept a sa lucrarea scrisă de un alt candidat.

Suntem martori de la o vreme ai unui adevărat fenomen socio-profesional: plagiatul ca mijloc de promovare. Nu numai la noi: în Germania şi în Ungaria, două personalităţi politice (şi nu oarecare: un ministru, respectiv, preşedintele ţării) au demisionat când s-a descoperit că îşi îmbogăţiseră CV-ul cu lucrări care nu le aparţineau. La noi, cel puţin deocamdată, vorbim de retragerea jenată a unei candidaturi şi de promisiunea unei demisii de onoare, în caz că… Şi asta, doar în săptămânile din urmă. Fenomenul însă începe să aibă tradiţie. În fond, el este o verigă dintr-un lanţ. Al slăbiciunilor. De aceea am şi preferat titlul de mai sus.
Totul pleacă de la fabrica de diplome numită universitate particulară. De ani buni, după revoluţie, nu puţine dintre zecile de astfel de instituţii de învăţământ superior confundă şcoala cu afacerile. Ca să atragă studenţi şi, prin urmare, ca să câştige bani, ele au renunţat din capul locului la selecţia operată de concursul de admitere, obligându-le uneori şi pe cele de stat să procedeze la fel, prin concurenţa neloială pe care le-o făceau. Calităţii scăzute a studenţilor i s-a adăugat calitatea scăzută a dascălilor, atraşi, la rândul lor, de salarii mai mari decât în universităţile de stat, ca şi de exigenţe didactice mai mici. Interesul absolvenţilor n-a fost nici o clipă acela de a învăţa carte, ci acela de a obţine o diplomă. Faptul că diploma n-are acoperire profesională nu contează câtuşi de puţin, nici în ochii absolvenţilor, nici în aceia ai părinţilor, care plătesc sume importante de bani pentru o calificare precară a odraslelor lor, dacă nu, inexistentă. Ceea ce conduce la triumful mediocrităţii, creează cariere somptuos-înşelătoare şi, lucru foarte grav, dereglează mecanismul social. Spre a nu mai aminti de degradarea exprimării şi scrierii în limba naţională.”

       Citeşte continuarea aici: http://www.romlit.ro/lanul_slbiciunilor2 .

       Ei, bine! Vă întrebaţi ce mai am de „gogit” acum? Chiar aşa! Iată ce: dacă domnul Manolescu s-ar fi referit, fie şi în treacăt, şi la plagiatele din obştea scriitoricească pe care o „păstoreşte”, atunci editorialul domniei sale ar fi fost ireproşabil pentru revista Uniunii Scriitorilor din România. Aşa, el e just doar pentru restul României, ne-literare! Eventual, şi pentru Germania şi Ungaria…

        Ei, da!  „Slăbiciuni” şi slăbiciuni! Ca orice „lanţ”, şi cel despre care scrie domnul Manolescu are „o verigă” slabă!

Etichetat: editorial, Nicolae Manolescu, plagiat, Romania literara

Posted in: Cuvinte împotrivite