Despre „izgonirea” lui Paul Goma. O însemnare de acum treizeci de ani

       Mi se întîmplă uneori să am senzaţia că timpul nu trece. Doar exfoliază, scoţînd la lumină acelaşi, etern, conţinut. Astfel se întîmplă în această dimineaţă, cînd, recitind cîteva pagini din jurnalul meu din anii suprarealismului socialist, publicat în volumul Fragmente salvate (1975-1989) (Polirom, 1996), regăsesc această însemnare din 1983:

       „De ce prozatorii români – cei „mari” aproape toţi – au şi funcţii administrative importante? Pentru că ei sînt consideraţi (şi se consideră şi singuri astfel) parteneri într-un fel de „coaliţie guvernamentală”. În atare situaţie, nu e de mirare că Uniunea Scriitorilor seamănă cu un partid, ai cărui membri au ca ţel suprem participarea la „coaliţie”. Uneori, pentru a forţa acest lucru, unii mimează o oarecare „opoziţie”, dar numai atît cît este necesar ca să se semnaleze ca „lideri” ai acestei „opoziţii”, astfel încît, pînă la urmă, „coaliţia” se lărgeşte.

        Acest miraj al participării la putere face ca cei mai mulţi dintre ei (dintre „scriitori”) să fie preocupaţi mai mult de carierele lor literare decît de opere.

       Iluzia – că sub acelaşi nume s-ar putea ascunde mai multe realităţi – şi dezamăgirea – provocată de constatarea că sub nume chiar diferite se ascunde acelaşi adevăr – sînt, în felul acesta, cele două limite între care se desfăşoară toată „viaţa” noastră literară.

        Este „firesc”, deci, ca din ea să poată fi (chiar mai uşor decît speră puterea) izgonit un Paul G.” 

        Are vreo legătură cu ceea ce se întîmplă în aceste zile în Uniunea Scriitorilor? Şi da, şi nu… exact ca în urmă cu treizeci de ani…

Etichetat: 1983, Fragmente salvate, Paul Goma, Uniunea Scriitorilor

Posted in: Anamnesis, Spune acum!