„Vedeniile” lui Gheorghe Săsărman, în „Varianta balcanică îmbunătăţită”, prezentate la Filiala Cluj a USR

VARIANTA BALCANICĂ A UCRONIILOR

              Cartea lui Gheorghe Săsărman, Varianta balcanică îmbunătăţită (Editura Nemira, București, 2014) nu este întru totul inedită: o bună parte dintre povestirile cuprinse aici au figurat şi într-o altă culegere, intitulată Vedenii şi apărută tot la o editură din capitală, Ideea Europeană, în anul 2007. Dacă în vechea formulă succesul de public şi de critică al culegerii pare să fi rămas departe de cel pe care scrisul colegului nostru de la München îl merită, pot suspecta aici câteva motive. Unul, şi poate cel mai important, ţine de metehnele tot mai evidente ale lumii de azi, lume dispusă să expedieze literatura în colţuri obscure ale scenei culturale, preferând (dimpreună cu publicul pe care ea însăşi l-a format) sclipirile spectacolelor de varietăţi uşoare, pe gustul televiziunilor şi tabloidelor. Dacă adăugăm faptul că nici critica literară nu pare să-şi fi abandonat vechile prejudecăţi, schimbând doar preferinţele pentru grupările privilegiate de odinioară cu unele pentru grupări recente sau aflate încă într-o nebuloasă formare, mai avem o explicaţie privind dezinteresul comentatorilor actuali faţă de un scriitor ajuns la deplina manifestare a creaţiei sale, dar crescut în afara establishmentului cultural românesc. În fine, un alt motiv căruia Vedeniile iniţiale par să-şi datoreze păguboasa ignorare ar ţine de conjuncturi editoriale. O carte „clasică” a lui Săsărman, Cuadratura cercului, tradusă de Ursula K. Le Guin şi publicată în Statele Unite, a putut lăsa în conul său de umbră iniţiativa literară originală de dată mai recentă, aceasta din urmă constrânsă, în fond, să concureze public cu o capodoperă deja recunoscută pe plan internaţional.

           Reunite în culegerea de povestiri de la Nemira, „vedeniile” mai vechi şi mai noi ale lui Gheorghe Săsărman ne propun o faţă înnoită a scrisului său. Experienţa vieţii de emigrant a pus în calea autorului destule provocări, multe de natură pur socială, însă şi unele – nu tocmai simple şi nici uşor de înfruntat – legate de condiţia sa de scriitor. Le-am văzut evocate, cu ironie, cu tristeţe, cu o torturantă preocupare pentru un profesionist al literaturii exilate în altă cultură şi în altă limbă, într-un articolul-confesiune precum Dilemele scriitorului pribeag, material publicat în anul 2000 într-un număr din Steaua şi reluat în volumul de publicistică Între oglinzi paralele. Din fericire pentru el şi pentru cititorii săi fideli, Săsărman a reuşit să-şi depăşească dilemele, însă preţul plătit pentru o asemenea aventură a creaţiei îl descoperim exprimat, artistic, în multe dintre subiectele sale de acum. Uneori la modul direct şi străveziu, ca în povestirea Dorul, unde personajul repetă experienţa inconfundabilă a exilului în amănunte ce tind să contureze un autoportret:

„Douăzeci de ani trăsese la edec fără şovăire, fără a pierde o clipă din priviri ţinta pe care şi-o fixase. Între timp copiii crescuseră, îşi găsiseră un făgaş propriu, transplantarea lor în pământ străin putând fi socotită, fără exagerare, o adevărată izbândă. La întrebarea dacă fusese vreodată încercat de regrete ridica din umeri, de fapt nu şi-o pusese nicicând cu toată gravitatea, iar altora nu le datora răspuns. Credincios unei străvechi zicale orientale, după care şi drumul de o mie de paşi începe tot numai cu un pas, îşi cântărea de fiecare dată doar pasul imediat următor, convins că poteca îl va purta în cele din urmă spre culme. Şi iată că ţelul nu mai era departe, dacă ar fi întins mâna l-ar fi putut atinge, dar nu-i era în fire să se grăbească, să forţeze mâna destinului, toate la timpul lor. Un amurg al vieţii scutit de spectrul mizeriei materiale, odraslele trecute cu bine printre capcanele excesului de libertate, ce altceva şi-ar mai fi putut dori? La drept vorbind, se putea socoti pe deplin integrat în noua lui patrie, căreia nici prin cap nu i-ar fi trecut să-i întoarcă vreodată spatele.

          Iar acum, pe nepusă masă, această izbucnire pustiitoare, ca o vâlvătaie stârnită din senin. Să fi fost oare acesta mult temutul dor fără leac al desţăratului? Dor de ce?”

       

Mircea OPRIŢĂ, fragment din cronica cu acest titlu, în HELION on line, http://helionsf.eu/varianta-balcanica-a-ucroniilor/.

*

Etichetat: Filiala Cluj, Gheorghe Sasarman, Ion Pop, Irina Petras, lansare, Mircea Oprita, Nemira, proza, ucronii, USR

Posted in: Din viaţa literară