„Un exerciţiu de speranţă disperată” de Radu Vancu – în „POESIS internaţional”

Posted on Noiembrie 9, 2015

2



Se întîmplă uneori, dar mai totdeauna, ca starea poeziei să exprime starea lumii. Uneori, mai bine decît rapoartele guvernelor sau organismelor internaţionale „abilitate”. Această idee, banalizată şi nu banală, îşi găseşte, în opinia mea o formulare inspirată şi în editorialul unui număr ceva mai vechi (12, martie 2013) al elegantei reviste de poezie şi poetică POESIS INTERNAŢIONAL, semnat de poetul, criticul şi eseistul sibian Radu Vancu. Cum îmi pare a fi încă „neînvechit”, păstrînd nedistorsionată semnificaţia unei reflexii a realului „pur”, nesublimat poetic, îl reiau hic et nunc cu, poate iluzia, că în „vacarmul” cacofonic al „străzii” (şi al „cluburilor” din catacombe) e bine să se „audă” şi o „măsură armonică”, poate nu tămăduitoare de „răni”, dar, cu siguranţă, de natură a le face mai suportabile. Posibil, şi mai inteligibile.

Altfel, citîndu-l pe Hölderlin,  „La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?”.

 (V.G.)

*

   RADU  VANCU:

radu-vancu

Poezie & civilizaţie. Un exerciţiu de speranţă disperată

               În logica macro a culturilor şi civilizaţiilor, poezia e, pe cât se pare, o chestie comună, prea comună, atât de comună, încât nici nu prea contează. O spune aproape pe şleau pe blogul Soirs (adică aici  https://soirsblog.wordpress.com/) autorul acestuia, un om pe care-l admir mult (deşi nu ştiu cine e, preferă cu obstinaţie să rămână anonim, dar e limpede că-i un scriitor de primă mână) şi cred că domnul Soirs (să-l numim astfel pe autorul misteriosului şi ataşantului blog) tocmai a uzat de acest drept.

Fiindcă, înainte de orice, nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus cu sine, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună este, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus în aceeaşi însemnare, emoţie pură şi idee> poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume). Nu-i vorbă goală, pragmaticul Jacques Attali, finanţist meloman şi marxist, sociolog de mare audienţă al deceniilor din urmă, are un pasaj asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din Scurtă istorie a viitorului – face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Vorbind, în acele pagini finale, despre cazul României, Attali observă că nu întâmplător epocile faste (economic şi social vorbind) ale României, de la paşoptism la interbelic, au fost acelea în care scriitorilor, şi mai ales poeţilor, li s-a acordat preeminenţă. Energia prospectivă a poeţilor şi artiştilor catalizează rapid energiile prospective ale finanţiştilor, inginerilor, industriaşilor etc. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi.

Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia tehnologiei literare decât proza: într-un anume interviu, Alexandru Muşina observă că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori şi-i ignori pe contemporani, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea în buclă infinită pe Shakespeare & Biblia, şi a schimbat faţa prozei (nu doar americane). Luat la repezeală, nu pot găsi un caz comparabil pentru poeţi. Poate, totuşi, istoricizantul şi anistoricul Kavafis – deşi grecul nu-şi ignora contemporanii în aceeaşi măsură ca americanul, ba chiar pe cei mai talentaţi dintre cei tineri obişnuia chiar să-i primească.

În ce priveşte însă pasajul subsecvent al domnului Soirs: „literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – ei bine, pentru pasajul acesta aş putea semna o declaraţie de adeziune.

Drăcuşorul polemic şi partizan nu mă lasă însă să nu revin: poezia mare e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar voinţa asta de contagiune universală se serveşte de regulă de infrastructura (nu numai lingvistică) unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii. În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non „precizie psihologică”; or, psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei. Nu-mi imaginez un Freud malgaş.

Şi acum, ca să ajungem la oile noastre (negre): la câţi poeţi excelenţi are România, la câtă „precizie psihologică” are fiecare dintre ei, stadiul ultim al civilizaţiei noastre nu poate fi decât imediat după colţ. Aşa cum Paradisul e imediat după colţ.

Însă, bineînţeles, asta e (admit) verbigeraţia unei Speranţe disperate. Atât de disperată, încât complet necivilizată.

*

Layout 1 copy 4

_______________________________

(Preluat de pe http://www.informatia-zilei.ro/sm/wp-content/uploads/2013/06/Poesis-International-12-site.pdf.)

*

Anunțuri