În curînd: „cartea cărților mele”

Editura Charmides – Director Dr. Gavril Țărmure. Coperta semnată de Teofana Cruceru.

*

NOTĂ  ASUPRA  EDIȚIEI

        Această editare a „fragmentelor salvate”, o spun de la început, nu este o simplă  reeditare, adică o a doua ediție, „revăzută și adăugită… ”, cum poate părea la o primă impresie. Am luat decizia de a pregăti pentru tipar o nouă ediție a volumului apărut, în 1996, la Editura  Polirom, sub titlul  Fragmente salvate (1975-1989), cu o prefață generoasă, semnată de Vladimir Tismăneanu, dar care neavînd posibilitatea să citească volumul înainte, scrie mai ales despre autorul ei și mai puțin despre conținut. „Jurnalul”, acompaniat de „alte texte” , rămînînd el însuși, astfel, „un text” alături de „altele”.  Avînd în comun (dar și diferind, prin aceasta, întrucît „jurnalul” era, în cea mai mare parte, inedit chiar la data apariției: cîteva „fragmente” apăruseră în cîteva numere succesive ale revistei  VATRA, iar un „calup” mai consistent, chiar cu titlul celei de-a treia părți din prezenta ediție: Al treilea jurnal – Carnetul albastru, în revista AGORA, Volumul IV, Numărul 4, octombrie-decembrie 1991, datorită lui Dorin Tudoran), faptul că toate au apărut doar în reviste, înainte de 1990.  Mi-am dat seama că „jurnalul” propriu-zis are nevoie de o editare separată.

Din mai multe motive, care mi-au devenit clare în ultimii ani. Primul „impuls” a fost generat de numărul mare de solicitări directe a cărții venite de la studenți la litere și jurnalism, dar și de la cercetători ai istoriei recente, de a le înlesni procurarea cărții (eventual scanarea sau împrumutarea singurului exemplar pe care îl mai am și eu), necesară lor pentru redactarea unor teze de licență, dizertații de masterat sau chiar teme de doctorat. Evident, interesul  era centrat pe „jurnal”.

Dar, mai important a fost/este că, recitindu-mi „caietele” în care s-au acumulat în timp notațiile mele fragmentare, mi-am dat seama că ele impun o structură, evidențiază o evoluție și au o metaforă centrală, coagulantă a întregului univers interior al textului.

Astfel, am pornit la „reconstrucția” „jurnalului”, păstrînd în cea mai mare parte conținutul deja editat în volumul amintit mai sus, dar confruntîndu-l cu manuscrisele, urmărind un fir epic al ideilor, nașterea unui ethos al conștiinței și angajarea unui  praxis  social-politic  ale autorului lor. Din această perspectivă, nu doar am adăugat fragmente omise la prima apariție, dar am și eliminat altele, care nu se mai justificau în noua „arhitectură” a întregului.

„Sursele” primare ale acestei reconstrucții au fost cele trei caiete: „alb”, „maro” și „albastru”.  De fapt, numai două, pentru că pe primul, „Caietul alb” l-am donat la licitația, organizată în 1995, de prietenii lui Mircea Nedelciu la Muzeul Național al Literaturii Române în beneficiul acestuia. Nu știu care a fost soarta lui – a „caietului” desigur, pentru că din nefericire știm care a fost soarta lui Mircea Nedelciu! – dacă a fost achiziționat de cineva, de cine, sau dacă a rămas în arhivele MNLR?  Plus „carnetul negru”, pe care l-am „deschis”  în 1979 odată cu începerea redactării tezei mele de licență în filosofie, folosit, mai ales, ca „agendă”, „aide mémoire” în timpul documentării și redactării acesteia. În plus, am descoperit sferturi de foi A4, cu însemnări care, ar fi trebuit transferate în „caiete”, dar au rămas risipite printre alte hîrtii.

A rezultat o nouă „așezare” în pagină, o marcare clară a celor trei „stadii” (cum ar spune „prietenul meu secret” din acei ani, Kierkegaard) ale devenirii existențiale a unei conștiințe într-un context bine delimitat istoric. Și, mai mult decît atît, acum după ce am publicat un număr însemnat de alte cărți, a devenit evident că toate, dar absolut toate (fie că e vorba de cele de proză, de poezie, eseurile filosofice, publicistica, volumele despre Eminescu și Caragiale, chiar interviurile) își au incipitul, adică o „rădăcină” mai firavă ori mai puternic înfiptă, în „solul”  acestui „jurnal”.

Subtitlul pe care i l-am adăugat îl localizează și datează, conferindu-i semnificația unei mărturii. În același timp, îl integrează într-un spațiu cultural mai larg decît cel doar național.

Nu pot încheia aceste succinte precizări fără a-i adresa, și aici, mulțumirile mele prietenului și editorului Gavril Țărmure, care a acceptat cu generozitate să-mi tipărească, după alte patru cărți ale mele, și această nouă carte pe care nu mă sfiesc a o numi acum, cartea cărților mele.

Vasile GOGEA

Cluj-Napoca, noiembrie 2017

*

Etichetat: Charmides, editie, Fragmente salvate, jurnal, Vasile Gogea

Posted in: Din viaţa literară, Ex libris