A fost o săptămînă în care totul a fost răvăşit în felurite moduri dar avînd, în comun, una şi aceeaşi dimensiune: violenţa. Implacabilă deşi predictibilă, a naturii; incredibilă şi absurdă, a naturii umane. Cu simţurile anesteziate abia dacă mai apuci să-ţi iei rămas bun de la cei ce pleacă, spre loc de veşnică odihnă, însoţiţi de vacarmul asurzitor al mulţimilor isterizate, înghesuite în acest circulus mundi…
În asemenea segmente de timp ale istoriei năvălind peste mine, mă întorc în copilărie ca într-un spaţiu mental protector, avînd, totodată, o magică putere de regenerare a unor energii pozitive, salutare. Un asemenea loc privilegiat îl regăsesc mereu în memorie la Ieud, pe prundul Izei, în timpul verilor pe care le petreceam acolo, o armată de coconi, toţi nepoţi ai lui Dumitru a’ Gogii Tăbăcaru’. Ţin minte, mai ales, începutul zilelor acelea lipsite de griji, în care totul avea dimensiuni colosale: casa, curtea, poarta, pietrele de pe prund, Iza, dealul de dincolo de punte, biserica din vîrful lui, chiar şi străbunicul cu pipa lui nelipsită în colţul gurii! Fără multă trîndăvie după răsăritul soarelui, eram treziţi şi mînaţi la rîu pentru spălare „pe ochi” în apa rece, limpede şi şopotind grăbită printre bolovani. Protestul, totdeauna fără rezultat, al bunicii: „ai, măi Dumi’, măi Dumi’, îi îmbolnăvi coconii aieştia!”. „Ăi, nu grăi, tu Mări’, că n-or ave nimică!”, venea invariabil răspunsul. „Dă-le, numa’, şterguri aspre şi asprii or si!!”. Apoi, micul dejun: toţi aşezaţi în jurul mesei, în ordinea vîrstei, spuneam Tatăl nostru, bunicu’ spunea „no, amu îmbucaţi!”: în strachina fiecăruia aburea cîte o bucată mare de mămăligă înnecată în miere de albine şi alături cîte o cană cu lapte proaspăt muls! La sfîrşit primeam îndemnul, dar şi ordinul (mereu acelaşi), pentru ziua ce sta în faţa noastră: „amu puteţi mere pă prund, da’ să n-aud că v-o bătut a’ lu’ Şmil!”. „A lu’ Şmil” erau coconii evreului care avusese prăvălie în Ieud, pînă prin 1948-1949. Nu era nimic rău în acest îndemn, cuvîntul antisemit nu exista în vocabularul locului, bunicu’ făcuse „afaceri” în alte vremuri cu Şmil, erau prieteni, citeau seara, împreună cu alţi „uncheşi” din sat Liberalul şi discutau despre mersul Lumii. Era, mai degrabă şi în fond, un fel de încurajare sportivă, într-o competiţie începută nu se ştie cînd şi fără final stabilit deşi previzibil deja, fără arbitri, în care cinstea şi loialitatea erau singurele reguli.
Acum, deşi s-au construit zeci de case mari, o nouă biserică de dimensiunile unei catedrale, Ieudul pare mai mic; bolovanii de pe prund s-au transformat în pietriş şi nisip impur, apa Izei nu mai e tocmai curată; poarta, e doar o portiţă; Biserica din Deal e o bisericuţă, care nu ştii dacă stă lipită de pămînt, sau agăţată de cer; „uncheşii” sunt doar nişte bătrîni uscaţi, aduşi de spate, morocănoşi, cu degetele îngălbenite de la ţigări… Mi-e tot mai greu să regăsesc în memorie Ieudul fabulos al acelor zile. Dar, iată, îmi vine în ajutor cu fotografiile lui, Dan Moldovan. Datorită lui aceste exerciţii de anamneză sunt ceva mai uşoare. (Cei care doriţi să verificaţi, puteţi s-o faceţi printr-o călătorie prin tărîmul Maramureşului, dînd click aici: http://maramuresh.wordpress.com/ .) Este exact ceea ce s-a întîmplat şi în cazul naşterii acestui text.
radu tuculescu
iulie 24, 2011
…mi-ai amintit de Muresul meu cel repede si limpede din vremea copilariei, de oraselul meu crescut pe burta unui deal intre o margine de padure (plina de mistere…) si malul riului, de casele care parca stateau gata sa se rostogoleasca la vale, de prietenii copilariei mele reghinene, unguri, sasi si evrei, si nimeni nu ne spunea, pe-atunci, c-ar trebui sa ne batem intre noi…de nesfirsitele vii ale sasilor si gradinile cu zarzavaturi si livezile… de bisericuta unde tineam ore de religie…de-un tinut ce-a fost miraculos si ramas doar amintire…dar capabil, inca, sa-mi ofere un dram de energie in plus…multzam , prietene…parca tot mai des ne amintim de acele locuri, oare de ce?…din amintirile astea mie mi s-au nascut numeroase pagini adunate-n romanul Stalin cu sapa-nainte…aproape involuntar, parca-si cerea memoria nu stiu ce drepturi…poate de teama ca timpul trece acum mai repede decit altadata…
vasilegogea
iulie 24, 2011
@radu tuculescu
…timpul trece acum mai repede… pentru ca, imi pare, nu mai are DURATA, desi e tot mai aglomerat in „evenimente”.
Bine ai revenit, Radu!
Sighet OnLine
iulie 24, 2011
Buna ziua.
Am preluat aceasta postare minunata precizand si sursa:
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=15203%3Avisind-la-prundu-izei-pe-vreme-rea-i-la-vremuri-grele&catid=44%3Acomunitate&Itemid=88
Multumim frumos !
vasilegogea
iulie 24, 2011
@Sighet OnLine
Multumesc si eu! E o modaliatate, virtuala, de a ma intoarce din cind in cind acasa!
Ion Ionescu
iulie 24, 2011
Fericiti cei carora le mai curge o Iza prin curtea memoriei! (Sau un Mures, ca in cazul d.lui Tuculescu.) Mai ales in „vremuri grele”.
vasilegogea
iulie 24, 2011
@Ion Ionescu
As spune – riscind o obraznicie – ca nu e neaparat nevoie sa cresti pe malul Nilului pentru a simti eternitatea si universalul. Sau, daca vreti, pentru a le pre-simti.
Samsara
iulie 24, 2011
Cat de frumos spus !
„Biserica din Deal e o bisericuţă, care nu ştii dacă stă lipită de pămînt, sau agăţată de cer”
Agatata de cer …. da …
vasilegogea
iulie 24, 2011
@Samsara
Multumesc! V-am facut o vizita „acasa”: minunat! Voi mai trece, cine stie, poate „fur” cindva, ceva… Pina atunci, insa, pentru a nu uita „drumul”, am trecut adresa la blogroll.
Ştefan Doru Dăncuş
iulie 25, 2011
N-o, amu m-ai răvăşit de tăt, Boier Gogea. Abia am revenit de la Sibiu, nu m-am dezmeticit încă de Ardeal, şi-amu şi tu!…
Da’ pă Padeş nu vă trimiteu? Ori voi mereţi atuncea pă Poderei, că era mai aproape?
vasilegogea
iulie 25, 2011
@Ştefan Doru Dăncuş
…noi, mai pe linga casuca, frate Doru!
(Ai fost la Sibiu? L-ai condus pe Mopete? Ai facut, eventual, niste poze?)
InimaRea
iulie 25, 2011
E-adevărat că tare s-au schimbat locurile copilăriei. Nu zic că nu şi noi da’ nici ca ele, de la care aşteptam durată, trănicie, veşnicie – de ce nu?
În ultimii ani, am tot bătut drumul la Severin. Şi tot nu mă dumiresc ce-a ajuns oraşul pe care-l ştiam din anii ‘950. Pur şi simplu, nu reuşesc mereu să ajung „acasă” – pe Strada Griviţei, aşa-i de ascunsă şi-i de-ntortocheat drumul către ceea ce era, atunci, marginea oraşului.
Am fost, în schimb, „pe Centru” – promenada locală, unde se-nvîrteau – ore-n şir, de mă apuca disperarea de plictiseală – perechi ori grupuri de severineni, vorbind şi iar vorbind de-ale lor. Parcul Traian mai e, chiar şi bustul lui Traian, dar în faţa Teatrului e o arteziană spectaculoasă, cu jocuri de ape şi lumini – ceea ce o fi semn de civilizaţie în capitalele judeţene dar e tichie de mărgăritar, mie aşa-mi pare, mai ales după ce-am rătăcit printre blocuri de-o murdărie şi-o tristeţe cum n-aş fi putut închipui decît prin Zăbrăuţi. Nu zic c-am înnoptat într-un apartament din acelea – altminteri, frumuşel amenajat, ca peştera lui Ali Baba – şi m-au mîncat de viu ţînţarii. O fi fost cheltuiala prea mare – inutilă, chiar – cu stîrpirea ţînţarilor, dacă tot trebuia ţinută arteziana în funcţie. Başca avertismentul verilor mei de-acolo – Adu maşina la noi, în poartă, că dac-o laşi aici, n-o mai găseşti întreagă, că-i cu număr de Bucureşti!
Adică, ce-au severinenii cu bucureştenii, şi de cînd?
Oraşul s-a lăţit monstruos, şi Gura Văii e în Severin, acum – unde mergeam la nedeie, cu RATA. Nu că arată chiar rău dar arată altfel, pînă şi străzile trasate nemţeşte – din vremea Drăguţului de Împărat – par alei tolerate pe lîngă bulevardele care-au crescut nu ştiu din ce, că Dunărea-i tot acolo. Nu mai zic că Crihala nu mai e pădure, e cartier de blocuri – şi nu de azi, de ieri. Acolo mergeam de ! Mai, după ce vedeam cursele de motociclism din Centru; ori de Ziua Marinei, după ce se termina spectacolul din Port.
Mi-e aşa străin oraşul acela încît n-am măcar puterea de a nostalgiza. O singură tresărire am avut, cînd am nimerit o dată Strada Griviţei, şi-am văzut teiul din care-am căzut acum vreo 50 de ani – şi-am scăpat viu şi nevătămat. Cel puţin acela era semn că n-am visat, că eu chiar sînt născut-crescut la Severin. Adică, într-un oraş care nu mai există dar era cam pe unde e, azi, Drobeta-Turnu Severin.
vasilegogea
iulie 25, 2011
@InimaRea
Dispare (daca nu cumva a si, deja) o lume! Uneori ma suspectez pe mine insumi ca imi inventez amintirile, construind un loc imaginar, un spatiu de refugiu, pur si simplu pentru ca nu sunt pregatit sa alerg cu viteza impusa pe „autostrazile” lumii de azi. Asa cum unii copii isi inventeaza prieteni imaginari (dar cit de reali psihic!) pentru ca nu au cu cine sa comunice dintre persoanele reale. Ca prozator(i) ar trebui sa ne simtim bine: uite cite lumi imaginare (desi, reale!) avem la dispozitie! Ma tem, insa, ca e prea tirziu: Lumea, in intregul ei, se duce de ripa, fara memorie, fara amintiri, fara remuscari…
marianacodrut
iulie 25, 2011
@ Foarte fain prinsa, in numai citeva rinduri, atmosfera de la bunici. Mi-a placut mult.
Minunate locuri, mie necunoscute!
vasilegogea
iulie 25, 2011
@marianacodrut
Multumesc, Mariana! Poate ca nu exista doar „copilul universal”, ci si „bunicul universal”. Cine stie? Poate ca nu exista nici unul, nici celalat. Si tocmai de aceea ii inventam. dar locul/locurile exista sigur, cel putin in mintea noastra! (Sunt „corpuri solide” din „a patra dimensiune’, cum ar spune IP Culianu.)
culai
iulie 26, 2011
Locurile copilăriei au murit înaintea noastră.
Ca şi ale iubirii / lor / adolescentine ori juvenile.
Aceasta e Tragedia!
Eu, în lipsă de Iză sau Nil, port în porii amintirii o Moldovă precum smaraldul de cristalină cu peşti mulţi dar modeşti în talie (de broaşte, nu mai vorbesc, al căror nebun a nuntiri cor nocturn acoperea negurile şi lătrăturile întregului burg).
Şi un Siret lutos ca un sos de muştar, în care somnii pândeau la vad să tragă-n bulboană viţeii din turmă, mânjii de lângă căruţă….
De fapt, viaţa noastră, şi-atunci, era comandată de inundaţiile de toamnă şi de primăvară ale unor albii încă „neregularizate”, care aduceau şi prăpăd, dar şi fertilitate-n exces, fără aport de „azotoase” şi alte chimicale. Ca să nu ne pută ogoarele a rahat (ca mai într-un sfert din hexagonul ştiut, de mine străbătut cu batista la nas), ţăranii noştri din iarnă, pe sănii, peste poduri de gheaţă, îşi duceau „gunoiul de grajd” şi-l risipeau cu furca peste helgea zăpezii. Şi, fiind frig, gunoiul nu puţea. Iară, până la dezgheţul final, cele intermitente precipitaţii duceau tot mai la fund seva fetidă din care aveau să-ncolţească seminţele holdelor cerealiere şi ale tomantecilor roade.
Între chinuită trudă şi minimă satisfacţie a fost viaţa rudelor mele din sate. O spune unul care numai martor, nu şi părtaş a fost, calvarelor lor anuale.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@culai
„…un Siret lutos ca un sos de muştar, în care somnii pândeau la vad să tragă-n bulboană viţeii din turmă, mânjii de lângă căruţă….” Pina se pot scrie asemenea fraze, locurile copilariei nu mor!
culai
iulie 26, 2011
Să vă audă Marele Edil!
Că aiştia – edilaşii, ai – ai noştri, ne toacă natura şi ne prohodim copilăria de pe îndiguiri de albii; şi urmele iubirilor, din prunduri înghiţite de asfaltul şoselelor „de centură”… plus alte măgăoi purtătoare, chipurile de progres.
Doar, că aiştia (dacă au chiulit de la orele de cetire şi de visare, fiindcă s-au angajat de mici într-o politică de mahala) neagă cum că progresul fără civilizaţie, educaţie şi cultură-i revenirea la altă formă de sălbăticie.
Pe asta, de-acum, aş eticheta-o „jungla banului nemuncit”, cu iscusinţă stors de la occidentale ţâţe pentru doar câteva blide…
Iancu Motu
iulie 26, 2011
A fost odată, ca niciodată,
un sat de câmpie prin care nu trecea decât un firişor de pârâu. Trecea printre lanuri de cucuruz, printre loturi pe care creştea, cât plopul ( aşa mi se părea pe atunci!) cânepa. Nu reuşea să răcorească aerul fierbinte şi plin de praf. Un praf care se ridica peste tot şi toate mai ales atunci când trecea stava ( herghelia) de aproape 300 de cai. Şi ce cai! Dar în jurul caselor grădini pline de meri, peri, pruni, caişi dădeau un loc de răcoare şi de tihnă incomparabilă. O bunică cu păr negru, tot numai inele, te scula în zori de zi şi îţi umplea blidul cu de toate dar mai ales cu o dragoste de necomparat. În timp ce atacai imensa gustare, un bunic mai ” distant” urmărea cu coada ochiului dacă dovedeai tot ce aveai de înfulecat. Nu de alta dar altfel nu ţi se umplea straiţa pe care erai obligat să o iei cu tine dacă voiai să te duci cu stava! Şi ce copil nu voia să fie cu mândreţea de cai? Pe la amiază, când soarele dobora până şi orice idee de umbră, pârâul de culoare verde se umplea de copii. Şi… aşa aş putea să continui. Ceea ce mă amuză este că oricât s-au străduit bunicii să mă „construiască” cu bunătăţile din blid sau straiţă tot un sfrijit de 60 cu ambalaj cu tot am rămas. Dar fiecare cu Iza sa. A mea rămâne pârâul cu apă verde venin, câmpia prăfoasă de la Răsărit de Oradea, caii ( minunaţii cai!) cu ochi răi câteodată, liniştea de seară a unui sat ca oricare altul dar cu oameni gazde şi cu frica lui Dumnezeu.
vasilegogea
iulie 26, 2011
@Iancu Motu
Asta e: amintirile ne contin, nu noi pe ele. Din amintire nu poti fi „exilat”, chiar daca se intimpla sa uiti!
Bine ai revenit, Iancule!
Iancu Motu
iulie 26, 2011
Mulţumesc de vorbă bună.