Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru (VI). Griviţa ’33

Posted on aprilie 29, 2011

9



                Problema protestelor şi a grevelor din perioada 1932-1933 a fost legată de criza economică prin care trecea România. Totodată trebuie spus că aşa zisele acţiuni ale grupurilor comuniste erau generate nu atât de situaţia economică cât mai ales de lupta dintre ele pentru a se plasa cât mai bine în graţiile Moscovei. Erau cei „din interior” şi cei din „exterior”. Cei din „interior” au profitat de situaţia economică foarte dificilă şi de faptul că o parte a muncitorilor (cu deosebire cei din anumite regii ale statului) au organizat diferite tipuri de manifestări. Organele statului au reacţionat în mod diferit, de la o situaţie la alta, dar în plan naţional s-a ajuns la declararea stării de asediu şi la transferarea unora dintre delicte în competenţa instanţelor militare. Printre ele erau grevele şi manifestaţiile de anumit tip, cu deosebire în intreprinderile statului. Atât poliţia cât mai ales Siguranţa ştiau că se pregătea un nou „asalt” al proletariatului în spijinul URSS care se simţea ameninţată dinspre lumea imperialistă.

       În ceea ce priveşte evenimentele din februarie 1933, conform ordinelor primite de la Moscova, gruparea internă a comuniştilor ar fi trebuit să blocheze activitatea în tot ceea ce însemna Căile Ferate Române, cu deosebire în zona atelierelor de întreţinere-reparaţii.

       În închisoare, Plăpumaru a vorbit despre grevele din 1933 mai puţin decât se poate crede. Era, în mod vădit, deranjat de întrebările celorlalţi deţinuţi, cu atât mai mult cu cât nu fusese implicat în evenimente, dar făcea consideraţii despre unii dintre cei care au devenit „staruri” peste noapte.

        „ Nu ştiu aproape nimic despre ce au organizat cei din zona tehnică la Griviţa. Nu mai aveam contacte aproape deloc cu conducerea partidului şi toţi ascultau mai mult de ordinele lui Marcel ( Pauker). Dar ştiu că atunci au fost puternic activaţi Dej, Doncea şi Chivu. ( Gheorghe Gheorghiu Dej, Constantin Doncea şi Chivu Stoica) Poate şi alţii dar nu-mi aduc bine aminte.”

        „ Îmi aduc aminte că a venit la mine unul, de la Iaşi, şi m-a întrebat dacă ştiu cum să facem demonstraţii şi greve politice. Că ar fi trebuit să facem tot ce se poate ca România să semneze un tratat cu URSS şi atunci Kominternul va da ordin să se liniştească lucrurile în ţară. I-am spus că eu nu mai am nicio influenţă, că nici măcar cei din Bucureşti nu mă mai caută. Dar le-am mai spus că trebuie să fie foarte atenţi că ţărăniştii nu sunt la fel ca alţii şi că vor face prăpăd.”

       „ Ce ştiu eu este că şi la Iaşi şi la Cluj s-au amestecat în organizarea manifestărilor unii dintre tehnicii de la Odessa şi de la Kiev. La Bucureşti însă cel care a organizat totul a fost Doncea. Ăla era chiar turbat câteodată. Dar la ce te puteai aştepta de la unul ca el? Era atât de pornit că nu mai lua în seamă pe nimeni. Ziceau unii că erau gata să şi ia gâtul unora numai ca el să ajungă să fie luat în seamă, să urce în conducerea partidului. Îl luase pe lângă el pe Chivu, un prost cum rar s-a văzut dar era mare şi puternic. Nu pricepea mai nimic din ce era în jurul lui dar avea o putere ca de taur. Doncea nu se înţelegea prea bine cu Dej, că ăsta era un pic mai răsărit. Şi mai ales nu se înţelegeau pentru că Dej avea deja un nume printre muncitori. Mai ales printre cei din Ardeal, chiar dacă cei de acolo l-au alungat.”

       „ Dej era electrician. Pe vremea când încă nu-şi spunea Dej lucrase la depoul din Dej. S-a apucat acolo să facă agitaţie. Muncitorii de acolo nu l-au luat în seamă. Ca să-şi facă renume s-a apucat odată să le prezinte politica partidului dar era s-o încurce. Nişte muncitori mai bătrâni care erau în pauza de masă şi nu voiau să audă ce li se spunea l-au oprit. I-au spus că ei nu înţeleg ce spune şi nici nu-i interesează. Că ei au venit la muncă să-şi câştige pâinea, că au acasă copii de ţinut şi că ar face bine să-şi ţină gura. Dar Dej, aşa cum îl ştie lumea! Nu s-a lăsat şi a mai vorbit. Ştiu că atunci un muncitor mai bătrân, era ungur din câte ştiu, i-a spus că dacă nu încetează îl bate. Se spune că avea în mână nu ştiu ce unealtă. Şi tot el i-a mai spus că dacă îl găseşte şi a doua zi la lucru tot acolo, îl aruncă în Someş, că nu era departe de gară. Atunci a cerut Dej să fie transferat la Bucureşti. Şi odată ajuns aici şi-a zis Dej! De parcă făcuse mare treabă pe acolo.”

        Întrebat de situaţia reală de la Bucureşti, de la „Griviţa” Plăpumaru a spus:

       „ V-am spus că nu ştiu mare lucru. Le-am spus şi celor de la Siguranţă după ce m-au ridicat. Ei ştiau că nu am fost amestecat cu nimic dar m-au luat împreună cu ceilalţi. Acuma ce am aflat este că Doncea a organizat tot. El a distribuit şi 20 de revolvere unor tovarăşi ca să se apere dacă se va ajunge la luptă. Că nu toţi muncitorii erau de acord cu greva politică. Erau vremuri grele, salariile erau mici şi totuşi muncitorii nu aveau curaj să lupte! „

        Cineva din cameră i-a amintit că revendicările muncitorilor de la „Griviţa” fuseseră rezolvate în cea mai mare parte.

       „ Da, e adevărat. Numai că regia nu a vrut să-i ia înapoi pe tovarăşii arestaţi pentru alte acţiuni şi nici nu au vrut să audă de organizarea unui comitet revoluţionar care să preia conducerea atelierelor. Voiau să le conducă tot ca înainte după metode burgheze. Atunci le-a spus Doncea că fără comitet revoluţionar nu mai trebuie să stea de vorbă şi să treacă la acţiune”

       I s-a spus că nu se putea aşa ceva, atelierele fiind proprietatea statului.

      „ Şi ce-i cu asta? Oare nu puteau tovarăşii să conducă mai bine ca burghejii ăia? Că aveau instrucţiuni clare ce ar fi avut de făcut. Dar şi ei ştiau că o asemenea cerere nu se va rezolva şi atunci au blocat orice activitate. Au fost mulţi, peste 1500. „

     „ Acuma pot spune că au şi exagerat. Unii dintre muncitori n-au vrut să rămână şi să stea în ateliere. Numai că de frica lui Chivu şi a lui Doncea au rămas. Mai ales Chivu era temut. Ăsta era atât de îngust la minte că nu ştia nici când e zi nici când era noapte.”

     „ Când au tras cei de la armată au spus că au răspuns la focul de la muncitori. Nu cred. Că prea mulţi dintre ei nu erau înarmaţi. Au tras şi atunci a murit unul care era pe un acoperiş  să vadă cum erau aranjaţi soldaţii. Apoi au mai tras odată şi au căzut mai mulţi. Ce a urmat a fost mai grav că au intrat cu patul puştii şi cu centurile pe pumn şi i-au rupt în bătaie.”

      I s-a pus că focurile dinspre muncitori au ucis un gardian public şi o femeie care trecea pe trotuarul din faţa atelierelor.

      „ Ei, se mai întâmplă. Mi s-a spus şi mie că au tras şi într-o salvare care trecea pe acolo şi că au rănit nu ştiu ce militar. Ce să-i faci ? Era luptă revoluţionară, chiar dacă a fost prost organizată.”

     „ Când s-a făcut procesul, la Craiova, am vrut să mă duc şi eu. Dar nu m-am mai dus că Doncea nu merita efortul. Oricum era un individ care nu prea era iubit.”

      Aici se încheie ceea ce îmi aduc bine şi foarte bine aminte din materialul din care am redat episoadele de până acum. Nu am pretenţia că aceste materiale acoperă toată povestea porcăriei comuniste de la noi. Poate, împreună, să o dezvăluim pe bază de date şi documente ce nu ţin de memorialistică.