Vizita la Bucureşti a istoricilor Taner Akcam şi Raymond Kevorkian. Despre Genocidul Armenilor (I)

Posted on iunie 10, 2011

18



               În perioada 25-29 mai s-au aflat la Bucureşti doi prestigioşi istorici din Statele Unite şi Franţa care au conferenţiat pe tema Genocidului. Primul este istoricul Taner Akcam de la Clark University (SUA) iar al doilea  Raymond Kevorkian de la  Université Paris-VIII-Saint-Denis (Franţa). 

               Conferinţa, organizată de Uniunea Armenilor din România şi Arhiepiscopia Bisericii Armene a avut loc joi 26 mai la Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti iar temele celor doi istorici au fost Negarea ca un concept naţional de securitate (Taner Akcam) şi Genocidul Armenilor o distrugere în două etape 1915-1916. (Raymond Kevorkian) A fost distribuit un supliment al revistei Ararat care conţine, în traducere, rezumatele celor două Conferinţe. În deschidere a vorbit Academician Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române.

               În dimineaţa aceleiaşi zile invitaţii au participat la o emisiune, în direct, pe postul TVR info unde au oferit informaţii despre activitatea lor şi scopul vizitei la Bucureşti.

               Vineri 27 mai a avut loc o întîlnire la Catedra de Istorie a Universităţii Bucureşti după care Taner Akcam şi Raymond Kevorkian au avut o întrevedere la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” cu domnul director general dr. Mihail Ionescu.

      În după amiaza zilei de 27 mai la Librăria Cărtureşti din incinta Muzeului Ţăranului Român a avut loc lansarea volumului “Un Act Ruşinos. Genocidul armean şi problema responsabilităţii turce” de Taner Akcam volum apărut la Editura Ararat şi, subliniem aici, într-un timp record! La lansare au vorbit scriitorul Bedros Horasangian, istoricul Flori Bălănescu care a îngrijit ediţia în limba română şi în final autorul.

               Sîmbătă Taner Akcam s-a întîlnit la Episcopia Armeană cu Arhim. Datev Hagopian care a scris un cuvînt înainte la volumul lansat.

               Oaspeţii au vizitat, în cursul zilei de sîmbătă Muzeul Zambaccian şi Muzeul Satului fiind încîntaţi de primirea făcută la Bucureşti unde, au spus, au întîlnit o comunitate mică dar extrem de activă.

                (Sursa: http://www.araratonline.com/2011/06/02/vizita-la-bucuresti-a-istoricilor-taner-akcam-si-raymond-kevorkian/ )

                Reproducem, acum, aici, una din cele două conferinţe:

           Genocidul Armenilor, o distrugere în două etape 1915-1916,  de  Raymond Kevorkian 

                      Punct de vedere

        Printre nenumăratele violenţe produse în timpul Primului Război Mondial,  exterminarea armenilor reprezintă cel mai sângeros episod ce a afectat populaţiile civile: aproximativ 1.5 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa între 1915-1916, în condiţii îngrozitoare, căzând victime ale regimului Junilor Turci. Contextul războiului – Turcia intră în război alături de Germania şi Austro-Ungaria – creează condiţii propice pentru o asemenea dezlănțuire de violenţă şi permite legitimarea unor măsuri de neconceput în timp de pace. Între aprilie şi septembrie 1915, un teritoriu armenesc vechi de trei mii de ani – provinciile armenești din Estul Asiei Mici – a fost golit metodic de populaţia sa și şters de pe hartă în doar câteva luni. Puternic influenţată de o Europă frământată de mişcările naţionaliste extreme, dar încă dominată de guverne liberale, Comitetul Junilor Turci a fost primul partid naţionalist care a venit la putere, a conceput şi a executat un program genocidar împotriva unei părţi din propria sa populaţie, în prealabil exclusă din corpul social ca „duşman interior”. Această distrugere a fost concepută ca o condiţie necesară pentru construirea statului-naţiune turc.

      În decursul deceniilor, această crimă nu a făcut obiectul nici unui studiu istoric demn de acest nume, ci dimpotrivă a creat o vasta literatură de mărturie, publicată aproape exclusiv în armeană. Acest corpus înfățișează experienţa individuală şi colectivă a victimelor, dar rămâne în mod inexorabil limitat la publicul armenesc. Aceste materiale au căpătat un sens doar după dezgroparea arhivelor germane şi austro-ungare (state aliate ale Turciei), americane (o ţară neutră) și a dosarelor de instrucție întocmite după armistiţiul dela Moudroscare a pus capăt războiului cu Imperiul Otoman. Documente oficiale, legi de deportare şi de confiscare a „bunurilor abandonate”, statistici, audieri ale ofiţerilor de rang înalt, ordine telegrafice cifrate,  arhive ale tribunalelor militare din anii 1915-1916, constituie un ansamblu inestimabil pentru documentarea procedurilor de exterminare. În schimb, încă depindem de memoriile unor cadre din conducerea partidului Junilor Turci (Comitetul Uniune și Progres = CUP) și din extensia sa paramilitară, Organizația Specială însărcinată cu executarea programului genocidar, pentru cunoașterea procesului luării deciziei. Doar câteva documente emise de Comitetului Central al Junilor Turci şi aripa sa militară, Organizaţia Specială, sunt până astăzi cunoscute. Primele lucrări ale istoricilor datează din anii 1980.

       1. Procesul de radicalizare a partidului-stat al Junilor Turci  (ianuarie 1914-martie 1915)

      În timpul îndelungatei domnii a sultanului Abdülhamid (1876-1909), marcată de la început de Tratatul dela Berlin(1878), care a lipsit Imperiul Otoman de o parte din posesiunile sale europene, s-au produs masacre în masă (1894 – 1896), care au lăsat multă vreme să se presupună că a existat o continuitate între politica anti-armeană a fostului regim hamidian  şi acela al Junilor Turci (la putere între 1908-1918). Teza distrugerii programate a populaţiei armene începută sub Abdül Hamid şi desăvârșită de Junii Turci a fost respinsă atunci când istoricii au reuşit să pună în evidență resorturile ideologice ale acestora. Evident că nu putem compara practicile hamidiene de îndepărtare parţială a corpului social armean – ce viza în principal bărbaţii – pentru a-l aduce cumva la proporţii demografice „acceptabile”, şi politica de omogenizare etnică a Asiei Mici concepută de CUP. În prezent schițăm ceva mai bine procesul ce a dus la eliminarea populației armene, semnalat de deciziile succesive ce marchează radicalizarea partidului-stat al Junilor Turci. Mai întâi trebuie subliniat faptul că proiectul de turcizare al spaţiul anatolian la care aspirau liderii CUP chiar înainte de preluarea puterii, în iulie 1908, nu pare să fi fost conceput iniţial ca o acţiune de exterminare sistematică. Planul de deportare a grecilor de pe litoralul Mării Egee şi a armenilor din provinciile orientale elaborat de Comitetului Central al Junilor Turci, în februarie 1914, răspundea voinţei  sale de transformare a compoziției demografice a Asiei Mici și a face din aceasta un spaţiu „turcesc”, dar nu neapărat de a-i extermina elementele ne-turce. La început plasați în planul secund al priorităţilor partidului, după greci, armenilor le era hărăzit atunci să meargă să populeze deşerturile Siriei și Mesopotamiei, spaţii considerate în afara sanctuarului turc. Dar ambiţiile CUP nu se limitau doar la aceste deplasări de populaţii. Musulmanii ne-turci, clasificaţi după o grilă ce ierarhiza capacitatea lor de asimilare la modelul “turcesc” propus, au fost de asemenea deportați (totuși fără să dispară fizic) pentru a umple golul lăsat de deportarea populaţiilor greceşti şi armeneşti. Această vastă manipulare internă a grupurilor istorice care compuneau imperiului, răspunzând unei ideologii naţionaliste, se înscria într-un plan și mai ambiţios ce viza să creeze o continuitate geografică și demografică cu populaţiile turcofone din Caucaz. Înfrângerea zdrobitoare suferită de armata otomană la Sarıkamıș, la sfârşitul lui decembrie 1914, nu numai că a convins Comitetului Central al Junilor Turci  de imposibilitatea realizării ambiţiilor sale, dar, fără îndoială, l-a făcut să se decidă să compenseze acest revers printr-o politică mai dură față de populaţia armeană. Această etapă a procesului de radicalizare poate fi datată între 22-25 martie 1915. Chiar dacă ea nu a obţinut  unanimitate în cadrul Comitetului Central al Junilor Turci – unele surse spun că  trei dintre cei nouă membri s-au opus deciziei de exterminare -, nici nu a ridicat o opoziţie puternică.

      Aşa cum observăm şi în alte cazuri de violenţă în masă comise de către un stat controlat de un partid totalitar, nu avem un document care să ateste formal decizia de exterminare. Urmărirea politicii duse pe teren de partidul-stat este cea care i-a convins pe observatorii din acele timpuri – consuli în misiune în provinciile vizate şi ambasadori american sau germani – de premeditarea şi planificarea politicii genocidare a liderilor CUP.
       De la începutul lunii aprilie 1915, în presa stambuliotă a Junilor Turci se observă o schimbare de ton la adresa armenilor. Armenii sunt prezentaţi ca „inamici interni”,  ca trădători de patrie ce fac cauză comună cu Tripla Antantă (Franţa – Marea Britanie – Rusia), în special cu ruşii. Acuzaţiile de complot împotriva securităţii statului lansate de presă erau destinate, fără îndoială, să pregătească opinia  publică pentru măsurile radicale ce aveau să vină împotriva întregii populaţie armene. În sistemul otoman care exista încă din 1915, fiecare grup istoric important era reprezentat legitim în faţa autorităţilor de o instituţie – Patriarhie sau Mare Rabinat – cu conotaţie religioasa, dar condusă de fapt de laici aleşi. Sensibilităţile politice diferite  erau reprezentate de o elită în principal stambuliotă ale cărei legături cu liderii Junilor Turci erau pentru unii foarte strânse şi vechi. Opozanţi Juni Turci şi armeni au luptat împreună, de-a lungul anilor, împotriva regimului hamidian, ale cărui metode autoritare le-au suportat nu doar armenii. Revoluţia din iulie 1908, care a restaurat constituţia (care fusese suspendată în fapt după numai doi ani de existenţă),  anunţa o democratizare a regimului, drepturi egale pentru toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor religioasă sau naţională. Otomanismul a fost proclamat atunci ca liantul unificator al Imperiului Otoman. Revoluţionarii Juni Turci şi armeni ies din clandestinitate pentru a îmbrăca hainele modernităţii. Europa nu a fost ultima care a salutat vântul de libertate ce părea că suflă asupra  „omului bolnav din Europei”.

       Deseori formate în Europa, aceste elite turce și armene, francofone, nu erau lipsite de puncte comune. Ele erau chiar purtătoare de valori „progresiste” comune, dar erau, de asemenea, marcate de anii lor de clandestinitate ce le-ai inoculat gustul secretului şi întreţinerea structurilor paramilitare oculte. În rest observăm că, în primii ani ai regimului, liderii Junilor Turci preferă să numească guverne marionetă, fără a se implica public, pentru a le impune mai ușor opțiunile lor politice. Numele celor nouă membri ai Comitetului Central a Junilor Turci au rămas încă secrete.

       O intimitate șocantă a existat chiar şi între elitele armenești şi ale Junilor Turci, şi una şi cealaltă considerându-se ca purtătoare ale unei misiuni „sacre”, aceea de a salva „naţiunea”. Masacrele din Cilicia, din aprilie 1909, mai mult decât orice alt eveniment anterior  primului război mondial, au marcat un punct de cotitură în relaţiile turco-armene. Tratamentul politic al acestor crime – s-au înregisatrat aproximativ douăzeci şi cinci mii de armeni uciși în această regiune de la țărmul  Mediteranei Orientale – a convins elitele armenești de responsabilitatea CUP în aceste evenimente şi a instaurat o criză de încredere între părţi. Spolierea ţăranilor armeni din provinciile orientale, nesiguranţa continuă menţinută în aceste regiuni, campaniile de boicot lansate de CUP împotriva antreprenorilor ne-turci, se pare că au convins elitele armenești că  guvernul Junilor Turci nu era deloc dispus să introducă reforme în zonele controlate de tribalismul kurd.

      În complexa relație turco-armeană, războaiele balcanice din anii 1912-1913, care au provocat pierderea aproape totală a posesiunilor otomane din Europa, marchează un alt punct de cotitură. După pierderea Albaniei, a Macedoniei şi a unei bune părţi din Tracia, turcii şi armenii se regăsesc faţă în faţă; ameninţările cu masacrul sunt tot mai explicite. Proiectul de reforme în provinciile armenești – prevăzut încă din 1878 (articolul 61 din Tratatul dela Berlin), dar niciodată pus în aplicare – a apărut în ochii armenilor ca ultima speranţă de a opri masivul flux migrator ce depopula teritoriul lor istoric. Lansat la sfârşitul anului 1912, acest proiect a mobilizat organismele internaţionale şi dat naştere la negocieri dure între guvernul otoman şi Marile Puteri,  pe de o parte, şi între lideri Junilor Turci şi armeni, pe de altă parte. În decembrie 1913, Halil Bey şi Ahmed Cemal, doi dintre membrii Comitetului Central al Junilor Turci, i-au avertizat pe „prietenii” lor armeni că CUP nu va tolera niciodată o „supraveghere internaţională” a acestor reforme ce urmăreau împărţirea puterii locale în provinciile armenești. Regimul partidului-unic instaurat după ianuarie 1914 a dat CUP puteri depline şi a deschis drumul  primelor decizii ale Comitetului Central vizând eliminarea grecilor şi armenilor, ultimele două grupuri ne-turce cu importanţă în imperiu, mai ales economică.

     2. Modul de operare

     Voința genocidară i-a aparținut Comitetului Central al Junilor Turci , dar punerea în aplicare a exterminării a fost încredinţată unui grup paramilitar, Organizaţia Specială (Techkilât-i Mahsusa), condusă de un birou politic ce cuprindea patru din cei nouă membri ai Comitetului Central: Dr. Ahmed Nazim, Dr. Bahaeddin Shakir, Atif Bey şi Yusuf Riza Bey, membrii ai Comitetului Central, şi Aziz Bey, şeful departamentului de anchetare penală. Cartierul general al Organizaţiei Speciale era situat în sediul CUP din strada Nur el-Osmaniye din Istanbul. Procesele intentate împotriva criminalilor Juni Turci în 1919 au demonstrat clar legătura organică dintre partid şi Organizaţia Specială.  Toate telegramele şi documentele adresate reţelei provinciale, şi prezentate în timpul proceselor Unioniştilor, sunt semnate de aceste cadre de la sediu. Ele arată că liderii din Nur el-Osmaniye făceau oficii de planificatori și coordonatori ai acţiunilor desfăşurate pe teren, în timp ce preşedintele Biroului Politic al Organizaţiei Speciale, Dr. Bahaeddin Shakir, ca şi Dr. Rüsûhi şi Yusuf Bey Riza, conduceau operaţiunile pe teren. Organizaţia avea, de asemenea, corespondentul său în cadrul Ministerului de Război, Kuchçubachızâde Eshref [Sencer], care asigura  formare şi echiparea forţele paramilitare ale Organizaţiei Speciale, precum şi finanţarea operaţiunilor. Cadrele sale erau recrutate de ofițerii apropiați partidului și de membrii săi, din două surse: criminali de drept comun, eliberaţi la indicația Ministerului Justiţiei, şi membri ai triburilor circaziene sau kurde. Escadroanele astfel formate erau detaşate în locaţii fixe de unde operau împotriva convoaielor de deportaţi. Supravegherea politică a deportărilor şi masacrelor era asigurată de sediul comun al CUP şi O.S., care foloseau hărţi etnografice special concepute pentru asigurarea omogenizării demografice a Asiei Mici.

       Prin împărţirea clară a sarcinilor, serviciile administrației asigurau fazele pregătitoare: poliţia pregătea listele oamenilor ce trebuiau deportaţi; jandarmeria dădea ordinul de plecare a convoaielor şi asigura supravegherea lor; serviciile Trezoreriei se ocupau de „gestionarea” conturilor bancare ale deportaţilor şi de „bunurile abandonate” ale acestora. Coordonatorii locali ai acestor operaţiuni erau „secretarii-responsabili”, trimiși de partid în toate provinciile. Se pare că nici o autoritate civilă sau militară locală nu se putea opune ordinelor date de aceşti reprezentanţi ai Junilor Turci atunci când era vorba de operaţiuni anti-armenești. Printre altele, aceștia aveau misiunea de a informa cadrele locale ale Organizaţie Speciale de sosirea convoaielor. Dar ştim și că aceşti reprezentanţi îi puteau destitui imediat pe funcţionarii care ezitau să pună în aplicare ordinele de deportare venite de la centru – unii plătind chiar cu viaţa.

      Rolul armatei în aceste violenţe rămâne de clarificat. În jurisdicţia Armatei a treia, care cuprindea cele şase provinciile orientale, ea a comis acte de genocid împotriva populațiilor civile doar în regiunile Erzurum, Van şi Bitlis, unde proporţia armenilor era importantă.

      Operaţiunile s-au desfăşurat în mai multe etape, potrivit unui mod de operare aproape identic peste tot. În februarie 1915 (ordinul dat de ministrul Enver Paşa datează din 28 februarie), zeci de mii de recruţi armeni  care serveau în Armata a treia au fost dezarmaţi şi plasaţi în batalioane de muncă sau direct executaţi în locuri retrase (cei originari din vestul Anatoliei, care au servit în Armata a patra ce-şi avea baza pe frontul din Palestina, au participat totuşi la lupte până în 1918). De la sfârşitul lunii aprilie 1915, autorităţile încep arestarea elitelor armenești atât în Istanbul, cât şi în oraşele de provincie. În luna mai, ele internează în mai multe valuri bărbaţi cu vârste cuprinse între 16 şi 60 de ani sau optează, în distriuctele cu populație armeană numeroasă, la înrolarea celor cu vîrste între 16-19 ani și 45-60 de ani, ce până atunci fuseseră scutiți. În cele şase provinciile orientale, aceşti bărbaţi au fost executaţi în grupuri mici, în locuri izolate, de detaşamentele Organizaţiei Speciale.

      Până la începerea etapei următoare, aceea a deportărilor propriu-zise, în mai 1915, în localităţile armeneşti din Est practic nu mai existau bărbaţi adulţi. Examinarea regiune cu regiune a procesului de deportare şi eliminare ne arată că populaţiile celor şase provincii orientale, considerate teritoriile lor istorice, au fost vizate cu prioritate de planul de exterminare. Operaţiunile ce vizează coloniile armenești din Vestul anatolian, începute două luni mai târziu, pot fi considerate ca o finalizare a programului de lichidare. În Est, planul prevedea o exterminare imediată a bărbaţilor, recruți sau nu, sau o utilizare eficientă a forţei lor de muncă, spre deosebire de regiunile vestice unde bărbaţii au fost deportaţi cu familiile lor. În ceea ce priveşte restul populaţiei, femei, copii şi bătrâni, a fost observat de asemenea un tratament diferit. Convoaiele din provinciile orientale au fost distruse sistematic pe parcursul drumului şi o foarte mică parte dintre ei a mai ajuns la „locurile de exil.” Se observă, în schimb, că armenii din coloniile din Anatolia sau Tracia au fost trimiși către Siria în familie, de multe ori cu trenul, şi au ajuns cu puţine pierderi în locurile de deportare.

      Printre numeroasele situri-abator gestionate de Organizaţia Specială, primele două ca importanţă se aflau în defilee: cel din Kemah, la  sud-vest de Erzincan, pe cursul superior al Eufratului, unde zeci de mii de oameni au fost exterminaţi în mai şi iunie 1915 sub directa supraveghere a dr. Bahaeddin Shakir, şeful O.S. ; cel din Kahta, în masivul muntos situat la sud de Malatia, prin care au trecut cinci sute de mii de deportaţi.

      Ultima etapă a procesului de distrugere, pe care am identificat-o ca „a doua fază a genocidului,” îi viza tocmai pe aceşti supravieţuitori, majoritatea originari din Anatolia şi Cilicia. Cadrul acestor noi violenţe, cele 25 de lagăre de concentrare din Siria şi Mesopotamia Superioară înfiinţate începînd din octombrie 1915, a rămas mult timp terra incognita pentru cercetători. Gestionate de o subdirecţie a deportaţilor, ea însăşi ataşată unei  direcţii a Instalării Triburilor şi Emigranţilor (Iskan-i Achâyirîn ve Muhâcirîn Müdîriyeti), o agenţie din cadrul Ministerului de Interne, aceste tabere au fost locul de trecere a aproximativ opt sute de mii de deportaţi. Mutaţi dintr-o tabără în alta, ei au murit de multe ori din cauza lipsurilor şi  epidemiilor. O reţea clandestină, animată de misionari stabiliți Alep, susţinută de consulii americani şi germani, a permis totuşi trimiterea unor ajutoare şi întîrzierea lichidării lor complete. Cu siguranță acesta este faptul care explică ultima decizie de distrugere a rămășițelor deportaţilor, spre sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie 1916, luată de Comitetului Central al Junilor Turci. Aceasta viza aproximativ cinci sute de mii de deportaţi supravieţuitori ajunşi în Siria şi Mesopotamia în decurs de peste şase luni, uneori chiar adaptaţi la noul lor mediu. Din aprilie până în decembrie 1916, două locaţii, Ras ul-Ayn la nord şi Der-Zor la sud, au fost teatrele masacrelor sistematice care au făcut sute de mii de morți.

      Supravieţuitorii recenzați după aceste operaţiuni pot fi clasificaţi în două categorii principale: câteva mii de copii si fete tinere răpite de triburile de beduini, recuperaţi după armistiţiul din octombrie 1918; peste o sută de mii de deportaţi, mai ales cilicieni, expediaţi pe axa Alep-Homs-Hama-Damasc-Maan-Sinai, mare majoritate folosiți în întreprinderi ce lucrau pentru armata, pe care armata britanică i-a descoperit într-o stare de nedescris, în timpul cuceririi lente a Palestinei şi a Siriei în 1917 şi 1918.

      Dispariţia Patriarhiei Armene din Constantinopol, la 28 iulie 1916,  în urma deciziei  Consiliului de Miniştri, a fost o manieră prin care se lua act de dispariţia armenilor.

      3. Fundamentele ideologice ale exterminării

      Dacă darwinismul social, aplicaţie umană a luptei pentru viaţă în lumea animală, cu care liderii Junilor Turci erau impregnaţi, i-a convins că drumul construirii unei naţiuni turce trecea prin eliminarea armenilor, nu este mai puțin adevărat faptul că Comitetul Central al Junilor Turci a luat în considerare, de asemenea, să lase în viaţă anumite categorii de armeni pentru a le integra mai bine în programul său de turcizare a Asiei Mici. Copiii mici, de preferinţă fetiţe, şi tinere fete sau femei erau destinate, în mintea lor, să întărească „naţiunea turcă”, după un ritual de integrare în grupul dominant împrumutat din religia musulmană. Potrivit formulei unui  ofiţer al Junilor Turci, tinerele fete armence având un anumit nivel de educaţie erau predestinate să accelereze procesul de modernizare a familiei şi a societăţii turce. Numeroasele cazuri raportate arată că ideologia naţionalistă a Junilor Turci ține mai mult de un rasism împotriva identităţii colective a unui grup decât de respingerea biologică individuală, așa cum o va practica mai târziu de regimul nazist.

      Un alt aspect al proiectului Junilor Turci privește însușirea bunurilor colective și individuale ale armenilor otomani, însoțită de o tentativă de formarea a unei clase medii de antreprenori turci, aproape inexistentă până atunci. Acest program, denumit Mills | ktisat („economia naţională”), teoretizat de către ideologul regimului Ziya Gökalp, constituie complementul socio-economic al crimei. El a servit atât ca justificare, cât şi ca incitare. Se pare că el a fost în folosul elitei Junilor Turci şi a partidului-stat, dar și al tuturor păturilor societăţii şi în special al celor care au fost implicate în mişcarea Junilor Turci, fără a împărtăşi neapărat ideologia extremistă a conducerii sale. Lăcomia a contribuit fără îndoială la radicalizarea oamenilor care în alte împrejurări, nu ar fi trecut la fapte.

      Inventarul principalilor responsabili ai acestui genocid, funcţionari civili şi militari sau notabilităţi locale, ne permite să spunem că persoanele cele mai implicate în aceste violenţe de masă proveneau adesea din cercurile cele mai marginale şi, trebuie subliniat, din rîndurile minorităţilor originare din Caucaz, în special cerchezi și ceceni, precum şi din triburile  kurde nomade (mai rar din rîndurile țăranilor sedentari). Cei nouă membri ai Comitetului Central, şi în special ministrul de interne, Mehmed Talaat, şi  cel de război, Ismail Enver, cât şi dr. Ahmed Nazim  şi Dr. Bahaeddin Shakir, au fost principalii instigatori la exterminarea populaţiei armene (ei au fost condamnaţi la moarte în contumacie în 1919 de către Curtea Marţială de Constantinopol).

      4. Judecarea criminalilor

     Când Patriarhia Armeană a fost reînființată,  după Armistiţiu dela Moudros,un Biroul de Informare (Deghegadu Tivan) a fost creat pentru a aduna probe pentru un proces.

     Crearea unei comisii de anchetă administrativă, „Comisia Mazhar” din cadrul Biroului Siguranţei Generale, printr-un decret imperial din 21 noiembrie 1918, iar luna următoare a  Curţilor Marţiale însărcinate cu judecarea criminalilor Juni Turci, a dus la instrumentarea a numeroase dosare. De la formarea sa, „Comisia Mazhar” a început să adune probe şi mărturii, concentrându-și investigațiile în special asupra funcţionarilor de stat implicaţi în crimele comise împotriva populaţiei armene. Aceasta avea o capacitate de acţiune destul de extinsă, deoarece ea putea da în judecată, cerceta şi confisca documente, dar şi să aresteze şi să  închidă suspecţi utilizând serviciile poliţiei judiciare sau alte servicii ale statului. La început Hasan Mazhar a trimis o circulară oficială prefecţilor şi sub-prefecţilor provinciilor prin care cerea să îi fie trimise originalele sau copiile legalizate ale ordinelor primite de către autorităţile locale cu privire la deportarea şi masacrarea armenilor. De asemenea, Comisia a  audiat martori sub jurământ. În mai puţin de trei luni, ea a instrumentat peste o sută treizeci de dosare pe care le-a transmis treptat  Curţii Marţiale.

      Reacţiile din presa stambuliotă în timpul proceselor criminalilor Juni Turci arată că imensa majoritate a populaţiei nu considera aceste fapte ca fiind crime pasibile de sancțiuni. Pe de altă parte, vedem cum Curtea Marţială era preocupată, înainte de toate, să pună responsabilitatea crimelor comise în seama unui grup mic de oameni, pentru a scuti mai bine statul otoman de obligaţiile sale şi de a oferi o anumită „neprihănire”  Turciei care se pregătea să semneze un tratat de pace cu învingătorii războiului.

      În cele din urmă, trebuie să amintim de preparativele, făcute în principal de guvernele britanic şi francez, în cea mai mare parte necunoscute istoriografiei occidentale, pentru aducerea criminalilor Juni Turci în faţa unui „Înalt Tribunal” internaţional. Clasificările juridice elaborate de Comisia pentru Responsabilităţi şi sub-comisiile sale, creată în cadrul Conferinţei preliminarelor de pace, începînd din februarie 1919, chiar dacă nu au fost niciodată puse în aplicare pentru a-i pedepsi pe călăii Juni Turci ai armenilor, au inspirat în schimb în mod direct Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid, adoptată de ONU în 1948, şi pe unul dintre principalii autori ai acesteia, Raphael Lemkin.

      (Vezi şi: http://agbublog.wordpress.com/2011/05/05/raymond-kevorkian-toronto/ , despre turneul mondial de conferinţe dedicate Genocidului Armenilor, al Profesorului Raymond Kevorkian)

      (Documentar realizat cu sprijinul scriitorului şi publicistului Bedros Horasangian.)

Reclame
Posted in: Anamnesis