Mofteme (I). Un exil… „curat constituţional”!

 

         Nu există, încă, un răspuns convingător, cu atît mai puţin unanim acceptat (sau acceptabil), la întrebarea care încearcă să aducă lămuriri cu privire la motivaţia gestului extrem făcut de I.L. Caragiale în toamna anului 1905, după un periplu („antrenament”?) prin Europa de aproape doi ani. Este vorba despre decizia de a se stabili definitiv la Berlin (după două sau trei tentative eşuate de a se muta la Braşov, Sibiu sau şi Cluj) şi de a „mînca”, pînă la moartea sa în 1912, „franzela exilului”.

          Într-un interesant eseu – întrebare şi răspuns – formulate sub titlul Ce căuta Grecu’ în Germania?, publicat de Ioana Pârvulescu în România literară, acum zece ani, găsim inventariate două serii de premize (geografice şi psihologice) dar şi analizate iluzorii soluţii „narative” pentru înţelegerea opţiunii lui Caragiale. Pînă la urmă, însă, încercarea autoarei rămîne sub semnul motto-ului ales pentru demersul domniei sale: „Stabilirea lui Caragiale […] la Berlin este un episod dintre cele mai nelămurite.” (Şerban Cioculescu)

           Dar, dacă am folosi un „ochean întors” (după expresia şi procedura lui Radu Petrescu), cum am putea înţelege această expatriere voluntară a dramaturgului? Înainte de toate, am „izola” un nucleu semantic pe care îl vom investi cu rolul de  element de echilibru şi ordine, atît în opera cît şi în biografia lui Caragiale. Vom spune direct că am ales pentru această funcţie expresia curat constituţional, care, în variante contrase sau dilatate, se regăseşte în mai tot spaţiul literar creat şi biografic locuit de scriitor. Ca un nelipsit personaj de fundal, chiar dacă fără replici! (Asemănător peisajului în filmele western americane.) Participarea la configurarea noţiunii – şi realităţii subîntinse – de patrie a nucleului semantic izolat se vădeşte de îndată ce apelăm la una dintre cele mai noi definiţii ale acestui spaţiu, tot mai mult invocată în discursul neoconservatorilor americani sau popularilor europeni din zilele noastre. Mai ales atunci cînd este vorba despre reforma arhitecturii şi funcţiilor statului după prăbuşirea spectaculoasă a comunismului. Este vorba despre definirea patriei ca spaţiu constituţional şi juridic în care cetăţeanul se simte „confortabil”, adică, în termenii noii doctrine „la adăpost de agresiunea realităţii”. Este, evident, vorba despre un alt gen de confort decît cel eminamente burghez. Caragiale tocmai „regulase” din punct de vedere juridic moştenirea Mămuloaiei, nu mai era nevoit să se agaţe de cine ştie ce post de „impiegat” pe la vreo regie de stat! (Şi nu alegi, meteorologic vorbind, un loc rece şi umed doar din cauza secetei şi caniculei nici, cultural vorbind, un spaţiu lingvistic în care eşti total neajutorat!)

            A trăit Nenea Iancu într-un asemenea spaţiu? Sunt destule probe pentru a da un verdict negativ. Nu este cazul să recapitulăm în detaliu. Ajunge să amintim doar umilinţele îndurate cu „afacerea Caion” sau refuzul repetat al Academiei.  Astfel, putem spune acum, că exilul lui a fost unul … „curat constituţional”! Un ecou al pristandalianului oximoron!

________________________________

              Text publicat,  în revista Tribuna, nr. 229, 16-31 martie, 2012, la rubrica Mofteme. Ilustraţia rubricii: din expoziţia virtuală I.L.Caragiale în arta grafică mondială, realizată de graficianul Nicolae Ioniţă pe site-ul său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.

Etichetat: Berlin, Caragiale, constitutional, exil, expozitie, Ioana Parvulescu, Nicolae Ionita, Radu Petrescu, Tribuna

Posted in: OftalMOFTologia