Cultura română: de la “lăutărism” la… “manelism”? Sau, ce răspundem unei provocări a lui C. Noica?

Posted on octombrie 25, 2013

13



c noica
  „Vom recunoaşte deschis noi înşine, cei care iubim şi slujim cultura noastră cu mijloace mai mult sau mai puţin lăutăreşti, că, dacă prin imposibil România ar dispărea din lume (sau dacă, întocmai Bithyniei din antichitate, ar cere să fie anexată cine ştie cărui nou imperiu roman) atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe. Pe Cantemir l-ar prelua turcii (sau tătarii, căci el însuşi îşi socotea neamul de obîrşie nobilă tătărească) sau mai degrabă ruşii, iar pe Brâncuşi, cum s-a şi întîmplat, l-ar revendica americanii ce l-au preţuit (= cumpărat) mai întîi, sau francezii ce l-au adăpostit statornic, şi cîte un Sidney Geist ar lăsa lesne deoparte orice influenţă românească, pînă şi lemnul sculptat în Oltenia, şi ar vorbi de influenţa <primitivilor> din restul lumii. De altfel poetul preferat al lui Brâncuşi nu era Eminescu, ci tibetanul Milarepa. Restul, cel puţin în cultura umanistă? Restul ar fi lăutărism (oricum s-ar numi în termeni mai europeni), folclorism banal şi exotic, amestec de influenţe iar nu <sinteză originală>, pe scurt: un bulevard al istoriei, cum spunea Ralea.”

_________________________________________

(Fragment extras din Constantin Noica, Memoriu Către Cel de Sus sau Modelul Cantemir, Editura Athena, 1995, p. 38.)