Oglinda murdară din „Jurnalul” lui Alexandru Muşina.Update. În loc de final

DE CE, FRATE ALEXANDRU, DE CE?

Un răspuns nedorit dar necesar. Pentru liniştea lui Alexandru Muşina

*

“Stau pe budă şi scriu. O poziţie originală. O sugestie pentru geniile viitorimii.”

(Alexandru Muşina  în  Jurnal, 29.V.1989,  în revista VATRA  (https://vatraoficial.wordpress.com/2015/09/25/alexandru-musina-jurnal-continuare-8/ şi

https://vatraoficial.wordpress.com/2015/08/20/alexandru-musina-jurnal-continuare-7 )

*

         Scrii, la data de 11.06.1989 (dar nu e drept, nu e adevărat, nu e sincer nici măcar în momentul ăla „cînd stai pe budă” cu caietul pe genunchi):

        „Empatic cum sînt, mă las şi eu pătruns uneori de „atmosferă”: atunci scriu mizerabil de provincial, sau (mai bine!) nu mai scriu deloc, prins de angoasă şi lehamite. Cel mai grav atins de acest morb e Vasile, autorul unui roman extraordinar, dar care se comportă ca un ratat provincial tipic, stă în crîşmă cu toate nulităţile şi se dă mare-n faţa lor, e plin de atenţii şi respect faţă de orice mediocritate „centrală”. În fond, nu suportă singurătatea, singura lui şansă altfel (sau, la o adică, o legătură pe picior de egalitate, cu mine şi George, pe care, însă, ne cam evită – cred că tocmai fiindcă se simte complexat că noi am „reuşit” şi el nu).”

(Ar fi fost o foarte bună „argumentare”, la data respectivă, împotriva mea la D.U.I.-ul personal! Cam asemănătoare cu cea împotriva lui Paul Goma, în anii 70. Dar ştiu sigur că nu a ajuns la „organe”. Şi pentru asta îl iubesc pe Sandu. De ce a trebuit publicată acum? Cui prodest? Mie nu-mi face nici bine, nici rău. Mă răneşte doar. DOAR! Dar, cu un E mare de tot în coadă… )

      Ştiai foarte bine că „nu vă evitam”, dar fusesem dat afară şi de la Teatru (unde eram, în fapt, încadrat ca referent literar, şi de la ASTRA, unde aveam „un caiet de sarcini” suplimentar, mi se luase dreptul de semnătură, după arestarea mea, în ianuarie acelaşi an cînd eram împreună cu Jean Stern de la „Liberation”, (“ghinion”, de această dată, după întîlnirea reuşită, din decembrie 1987, cu Michel Labro şi Alexandra Lavastine şi după o alta, care n-a mai avut loc, fiind “stopată” încă de la Bucureşti!, cu o echipă – reporter şi cameraman, de la TVF 5), că romanul meu „extraordinar”, după ce a stat doi ani la „Dacia”, zăcea deja de un an jumătate şi la „Cartea românească”, că volumul de povestiri „Nu vă aplecaţi înafară”, „aştepta” şi el, de vreo şase ani, pe traseul „Dacia”-„Albatros”, că mi se lăsase posibilitatea (adică mi s-a asigurat “dreptul la muncă”, unul  care era legiferat în fapt ca o obligaţie în societatea multilateral de- şi di-zo(l)(v)ată, conform celebrului Decret 153/1970, privind “parazitismul social”) să-mi plătesc ratele către stat, la casa pe care nu statul sau partidul mi-au dat-o, ci mi-am contractat-o şi plătit-o, fiind plasat (cum de cine? de „cumnaţii” lui George”, „băieţii voştri de treabă”: “Dar cumnatul lui George, ce e?” „În particular” toţi sînt „de treabă” – împreună alcătuiesc armătura dictatorială care ne-a terminat pe toţi, de care se plîng toţi, inclusiv ei, „săracii” securişti (?!?)” scrii, tu, în Jurnal, mai tîrziu, (28.06.1989) „sub control strict”, ca instructor cultural-sportiv în Cooperaţia meşteşugărească… (În această “postură” mă va găsi Liviu Antonesei, atunci, cînd  “turist discret” a “vizitat” Braşovul, în august 1989!)

Ce să „ratez” eu? Eu care, e adevărat, n-am făcut “navetă“ (pentru că am refuzat fără nici un compromis acest “traseu” în “carieră”), dar am fabricat efectiv, trei ani dinamită Nobel, la Combinatul Chimic Făgăraş, am fost şase ani “dispecer de noapte” la fabrica de pastă de dinţi, săpun, şampoane, spray-uri şi benzi adezive NIVEA Braşov (unde m-a vizitat, între alţii, şi poetul Ion Mureşan – poate depune mărturie, aşa cum a făcut-o şi în ceea ce priveşte înfiinţarea de către mine a Partidului Gogist, care avînd un singur membru prin statut, nu putea fi acuzat de “grup organizat de opoziţie”, “grupare subversivă” sau “uneltire de complot”!), asta fiind singura soluţie “legală” – un transfer “în interes de serviciu” în interiorul aceluiaşi minister -, în condiţiile în care marile oraşe erau “închise”, încălcîndu-se chiar în interiorul teritoriului national, “libera circulaţie şi stabilire a rezidenţei  persoanelor” -, de „reîntregire” a familiei găsită de unul dintre secretarii comitetului judetean al PCR, după ce l-am avertizat că dacă nu voi fi mutat în Braşov, unde aveam locuinţă, o soţie care avea loc de muncă obţinut prin repartiţie guvernamentală, şi era gravidă, pînă mi se va naşte copilul, vor primi o cerere de reîntregire a familiei la… Munchen!) Eu, care în fiecare vară cînd voi plecaţi la munte, la “casele de la ţară”, transformate în simpozioane literar-plastice, la care participau şi pictorii prieteni (un fel Tescani-uri de uz privat!), în tabere de creaţie, în fapt “şcoli de literatură angajată”, finanţate de UTC, la mare, să “solarizaţi” cu scriitorii realizaţi social, eu, rămîneam “ţintuit” toată vara, „concentrat” ca rezervist (apropos: voi nu eraţi “rezervişti”?) ba la infanterie, ba la antiaeriană… pentru a mi se reduce şansele de a avea întîlniri „nerecomandate”… de bună seamă, la “sugestia” unor anume “organe”…

Eu „vă evitam”, cînd eraţi de negăsit atunci cînd veneau la mine, în acei ultimi doi-trei ani mizerabili  (Chiar tu scrii, scrii şi uiţi imediat: „În ultimele 2 săptămîni în Braşov a fost veritabilă stare de asediu: nesfîrşite patrule de militari, miliţieni cu cîini”!):  Petru Romoşan, Mariana Marin, Angela Marinescu, Liviu Antonesei, Radu Săplăcan, Gheorghe Iova, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Nicolae Ioan Pop  (Brett), Traian Vedinaş, Marius Lazăr, Dorin Serghie, Vasile Dragomir, Horia Muntenuş şi alţii, mai mult sau puţin „scriitori”?

Eu „să ratez”, cînd la mine în casă, într-o noapte am scris documentele pe baza cărora Mihai Şora, ministrul învăţămîntului în primul guvern provizoriu, a semnat actul de înfiinţare a facultăţii de LITERE ŞI FILOSOFIE, iar voi abia aţi realizat, la început „o secţie” de litere? (Nu spun că din pricina slabei voastre decizii, simţindu-vă mulţumiţi cu ceea ce vă asigura vouă schimbarea de “statut”. Şi, totuşi, am pus şi eu “umărul” la “fondare”. Am deschis primul curs de estetică din istoria Universităţii din Braşov! Ştii, că după două-trei cursuri, s-au “primit” la rectorat “scrisori anonime” prin care “studenţi vigilenţi” protestau, acuzîndu-mă că predau o “estetică legionară”! Pentru că am aşezat în „vecinătatea” esteticii metafizica şi teologia, în locul ideologiei (de orice fel). Au fost şi “mineri” ascunşi între studenţii ăia, ştii foarte bine! Ştii, că i-am spus lui George, şi le-am spus şi studenţilor (Dumitru Crudu era dintre ei şi poate depune mărturie.) că dacă se repetă denunţul, voi renunţa la curs pentru a nu pune în pericol firava “secţie” de litere, integrată într-o Facultate de ştiinţe, care mai cuprindea şi o “secţie” de sociologie, loc de refugiu al celor care administraseră pînă atunci marxulina (termenul lui Luca Piţu) şi obţinuseră doctorate “în filosofie” (uneori nu numai pentru ei înşişi, dar, contra unor promovări, şi pentru nomenclatura de partid judeţeană) la “Academia” Ştefan Gheorghiu! Apoi, după revoluţie, s-au “recalibrat”, în profesori de vorbe, specialişti “în comunicare”, adică, tot manipulare…

Eu eram “leneş”! Care n-am lipsit o noapte din cele aproape o mie lucrate ca dispecer la Nivea.  Apoi, cînd după mai multe “concursuri”, în fine sunt acceptat referent literar la Teatrul Dramatic, am scris sute de referate la piese de doi bani, proletcultiste, scrise de autori veleitari, dar, s-a-ntîmplat să fie şi unii “consacraţi”, am urmărit doar tipărirea caietelor program, a afişelor (de redactare se ocupa exclusiv Dimitrie Roman, secretarul literar, şeful meu, el însuşi cu veleităţi de dramaturg “realist socialist” mai “luminat”…  Chiar înainte de a fi “transferat în interesul serviciului” (nu ştiu al cărui “serviciu”!), am realizat o antologie, Şase basme minunate, toate într-o singură carte, în care reapăreau după zeci de ani Făt Frumos din lacrimă, de Eminescu, cu începutul necenzurat şi Hainele cele noi ale împăratului! Care s-a vîndut în peste 30.000 de exemplare aducînd teatrului un cîştig frumuşel!

Eu, leneş, pentru că, avînd în plus, un “caiet de sarcini” şi în redacţia revistei ASTRA, redactorul ei şef m-a trimis prin toată ţara pentru aşa zisele “reportaje publicitare”, necesare autofinanţării revistei. Am scris sute de pagini de astfel de reportaje, dar le-aş publica şi acum dacă le-aş mai găsi undeva, într-o arhivă (învăţasem de la Dorin Tudoran, din “Adaptarea la realitate” cum să le fac, bineînţeles fără să-i pomenesc numele, era deja în exil, interzis, “şters” din bibliografie… Căram în fiecare lună, împreună cu A.I.Brumaru şi Dumitru-Mitel  Popescu (uneori şi cu Ion Itu, însă rar), cu spatele, la propriu, zeci de pachete cu reviste (a cite 50, 100 sau chiar 200 de exemplare: calculaţi singuri greutatea lor!) de la redacţie la poştă, în cadrul acelui sistem inventat de Daniel Drăgan de “abonamente colective în şcoli”… Aşa avea revista ASTRA cel mai mare tiraj din ţară între revistele de cultură…

După ce ministrul culturii din acei ani de început, Andrei Pleşu a tăiat finanţarea revistei (pe motiv că o “politizasem”, adică am oferit spaţiu celor din exilul militant anticomunist, supravieţuitorilor din lagărele comuniste din ţară, dar şi din URSS, recuperării memoriei monarhice şi a cultului persecutat-martirizat  Greco-Catolic Unit, arheologiei recuperatorii de poeme din închisori, culturii politice critice (sigur, anti-iliesciană, şi anti-criptocomunistă), am ajuns, la un moment dat şomer… George mi-a “aranjat” să fiu angajat la Biblioteca judeţeană pe fostul lui post, pe care l-a avut înainte să devină universitar. Acela de referent de specialitate. Şi am acceptat. Şi, mi-am suflecat încă o dată mînecile, gata să mă apuc de treabă! Mi-am zis că va fi bine, între cărţi… Dar, nu acela a fost postul, ci unul de la secţia de achiziţii şi completarea colecţiilor, dar, încă un dar, nu mă ocupam eu de comenzi, selecţia titlurilor pentru achiziţie, ci am fost trecut la prelucrarea biblioteconomică a zecilor de pachete nedesfăcute, sutelor, miilor de volume necartate, la întocmirea fişelor CZU… Zi de zi, pînă seara tîrziu… Am rezistat vreo trei săptămîni, după care, am ales “libertatea”, din nou… Istoria „defila” pe sub geamurile bilbiotecii, mă simţeam un Cicikov sechestrat într-un birou prăfuit…

Din nou, şomaj… Apoi, am colaborat o vreme la nişte posturi private de radio şi televiziune din Braşov. Unde, din iarăşi mi-am simţit “libertatea” supusă unor limitări dictate de interese care nu erau ale mele…

Nu, prietene, nu „piciorul” era în inegalitate între noi, ci „mersul” – tu erai preocupat de „noul antropologism”, George – cu „alfabetizarea simţurilor” iar eu, luîndu-mă după un „provincial” intelectual polonez ca Jacek Kuron, care „s-a înhăitat” cu muncitorii din Gdansk, încercam să teoretizez „despărţirea de Lukacs” (tocmai apăruse Teoria romanului şi se făcea mult zgomot în jurul ei…) şi să risc structurarea unei „solidarităţi”…

Poziţionaţi astfel, între „ficţiune” şi „acţiune”, voi aţi rămas doar la prima. Şi, da, aţi reuşit! Şi m-am bucurat sincer pentru fiecare reuşită în parte! Departe, deci, de a avea frustrări, eu sunt la fel de mulţumit de eşecurile mele, precum sunteţi (sau nu mai sunteţi?) şi voi de reuşitele voastre. Şi unele şi altele, au produs efecte! N-am avut complexe faţă de „centru”. Care „centru”? „Centrul” meu, chiar dacă părea difuz, se afla la Cluj, la Iaşi, la Sibiu, la Vlădeni-Ardeal, la Făgăraş, la Sighet, la Dej, la Bistriţa… Eu nu frecventam “cenaclurile” bucureştene (o singură data, George m-a invitat, propus lui „Croh” şi programat să citesc la Junimea. Mi-a ajuns!) Eu o căutam (cînd n-o găzduiam acasă, la Braşov) pe Madi (Mariana Marin), pe Bedros Horasangian, pe Ernest Bernea (nu pe Horia, deşi întîlnirile aveau loc la el în atelier!), pe Petru Romoşan şi Adina Kenereş, pe pictorul Ion Dumitriu, la atelier…

Şi după ce nu mai eraţi în Braşov, nu mai eraţi în viaţă, eu v-am evitat, pentru că lui Andrei (Bodiu) îi „era teamă să mă invite la colocviile dedicate vieţii şi operelor voastre” (aşa cum mi-a declarat textual)! Poate, pentru că ţinea minte că, imediat după Revoluţie, doar lui şi lui Caius (Dobrescu) nu le-a fost nici frică, nici jenă să se implice politic, alături de mine, în viaţa Braşovului (Andrei a fost, chiar, un mandat, consilier judeţean!)

„Singurătatea” mea! Nu ea mă “deranja”, am suportat-o foarte bine, devenind miezul „radioactiv” al romanului la care te referi. „Singurătatea mea” avea o fortăreaţă inexpugnabilă în familie. Nu ştiu, sau nu vreau acum să ştiu, a voastră cum a fost? Eu reacţionam, însă, împotriva “izolării controlate” la care eram supus, la “sugestia” organelor securiene (ca să folosesc un termen al regretatului Luca Piţu, de la care, în treacăt fie spus, ar fi trebuit să învăţăm cum se trece peste, prin sau pe lîngă mizeria lumii fără ură şi resentimenete!) Pe mine mă interesa la fel de mult, dacă nu chiar în primul rind, Libertatea în sine, şi mai apoi “libertatea literaturii”! Ce “literatură liberă” se poate face cu scriitori “supuşi”?

Am avut pînă foarte curînd, aproape pînă ieri, convingerea (şi eram foarte mîndru de asta, mai ales după cele cîteva “dezvăluiri” şi “mărturisiri” din corpul generaţiei, la fel de lamentabile amîndouă), că am alcătuit un trio, pe cît de diferit, pe atît de solid. Incasabil, spuneam. Văd acum, în jurnalele tale, cum am observat, dar ceva mai bine ascuns, şi în cel al lui George (cît s-a publicat), că „triunghiul” nu „se închidea”! Nu e vorba că nu era „echilateral”, însă nu definea complet o suprafaţă . Dar, dacă e aşa, de ce, ascuns în colţul cel mai intim al căminului tău, de care nu eşti mulţumit, să o şi transformi într-o „groapăde gunoi”?

       Tare m-ai mîhnit, frate Alexandru! dar, asta n-ar fi nimc, însă ai pus noroi pe o oglindă în care nu doar eu mă uit, nu doar eu mă văd !

Căci, dacă tu eşti acel Alexandru pe care l-am cunoscut şi pe care îl preţuiesc şi admir definitiv, cum ai putut, fie şi o clipă, chiar şi “pe budă” (presupunînd că te chinuia o constipaţie!) să gîndeşti/scrii asemenea vorbe/judecăţi?

Ce să fac acum cu “dedicaţiile” tale, cu cele cîteva scrisori, cu toate sentimentele acumulate sub semnul prieteniei noastre? N-aş pune atîtea întrebări şi aş trece peste acest episod, dacă, din nefericire, n-aş constata că asemenea mîhniri tind să se multiplice.

Dumnezeu e mare şi va judeca pentru fiecare. Nu sunt eu vrednic să judec. Dar, ce să fac, dacă nu sunt nici nesimţit? Doare, frate, doare!

După ce, că oricum, n-am mai rămas decît cam jumătate din cîţi porniserăm… O generaţie dăruită şi bîntuită, în egală măsură…

Iar eu, eternul „păgubos cinstit” (Monica Lovinescu) – numai frumos şi de bine despre voi, oriunde m-am aflat, oriunde v-aţi aflat. Fără invidie, pentru că ştiam de la Eugen Schileru, că „invidia subordonează”! Chiar şi la „beci”! Mai mult eu decît voi în acest din urmă loc.

*

Nu ştiu dacă va „trece” de „moderare” acest foarte trist „comentariu”. Dar, aşa cum am scris în titlul lui, „GATA! Deocamdată…”

*

A trecut. Cu aceasta, dialogul meu cu “textul” lui Alexandru Muşina, se prelungeşte, din revistă în “spaţiul meu”, virtual dar propriu. Îl asum, adică, personal deoarece văd în aceste tot mai dese “derapaje de memorie” semnele unui  fenomen mai larg, aflat în plină expansiune, subtil şi cinic condus de la un „centru” de „epurare” (neo)-politică a „scenei”! Un fel de “defrişări” de memorie, făcute sub aparenţa “legitimităţii” asigurate de nişte memorii, jurnale, corespondenţe aruncate pe piaţă, ne-editate, precum cheresteaua rezultată din defrişările ilegale. Pentru că nu cred că devotata lui soţie, Tania, mama copiilor lui, e atît de masochistă încît să dea publicităţii mizeriile pe care le scrie soţul ei despre ea, şi nu cred nici că l-ar fi putut urî atît de tare, în secret şi atît de mult timp încît să-l “demaşte” în acest fel pe soţul ei! În definitv, nici Alexandru Muşina nu a fost un Lev Tolstoi, nici Tania, soţia lui, o Sofia Tolstoia! Cineva trage foloase din aceste “recuperări” care produc demolări mai însemnate decît pot construi în loc! Şi acest “cineva” nu este decît gruparea revizionistă care a revenit încet, pe neobservate la “putere”, în reviste, facultăţi, Academie, instituţii de cultură, (re)impunînd noile… vechi canoane, liste, ierarhii.

Totuşi, nu înainte de a-l fi nuanţat pe cît a fost emoţional posibil, după cîteva ore de la scrierea lui, şi a-i  adăuga “un dosar” întocmit în grabă, care ilustrează, încă prea sumar şi, poate, nu destul de explicit, contrariul a ceea ce, într-un moment neinspirat, ai scris în Jurnalul tău. Dar, dacă pentru tine, pot să accept că rîndurile citate mai sus (sau altele ce se mai pot găsi) sunt expresia unei crize, publicarea lor, fără discernămînt (şi ar fi de vorbit şi despre alte notaţii, lipsite de graţie, chiar la adresa membrilor propriei familii), nu mai e doar o lipsă de inspiraţie!

*

Ultima, cred, întîlnire în trei, eu cu Andrei Bodiu şi Alexandru Muşina,

alături de „martorul” Letiţia Ilea,

la ediţia din 2007 a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, la Cluj.

*

“Dacă intelectualiceşte eram atît de compatibili, complementari, solidari, s-a dovedit că sîntem – în cele sociale, administrative etc. – atît de diferiţi, ireconciliabil, conflictual.

Diferenţele noastre „interioare” nu făceau decît să ne îmbogăţim, înălţăm, forjăm reciproc; cele „exterioare” n-au dus decît la depreciere, degradare, deformare reciprocă. Poate că aşa a fost scris – să ne despărţim, să ne certăm, să ne spunem răutăţi. Exterior, cred, „vasul” nu mai poate fi reparat. Dar „conţinutul” acestuia, vechea noastră comunicare (şi, mai mult decît atît, prietenie) nu are cum să dispară, chiar dacă, poate, s-a scurs pe covor, s-a evaporat. Dar esenţa a rămas, în fiecare din noi. Cînd stau să mă gândesc, îmi sînt de neînţeles fără tine, fără Vasile Gogea, Mircea Nedelciu, Ion Dumitriu şi atîţia alţii (Jean Barassovia, Ovidiu Moceanu, Paul Grigore etc.).”

http://www.romlit.ro/gheorghe_crciun (Andrei Bodiu, In Memoriam Gheorghe Crăciun)

*

“4) Dar lucrurile nu se opresc aici! La inceputul lui octombrie 1989, a aparut in presa internationala Apelul impotriva realegerii lui Ceausescu la Congresul al XIV-lea al PCR, initiat de Dan Petrescu si D-na Doina Cornea si semnat de la bun inceput de 11 persoane, intre care Luca Pitu, Mariana Marin, Alexandru Tacu, Antonesei Gabriela, subsemnatul, carora aveau sa se adauge inca 6 sau 7 persoane, in frunte cu Liviu Ioan Stoiciu, deja arestat la domiciliu la Focsani. Pe acest fond, am spus in diverse medii ca nu am alta solutie decat escaladarea protestului si, tot pe acest fond, pe 29.10.1989, d-l Ciurlau personal se adresa Securitatii Brasov cu urmatoarea telegrama: „In atentia noastra se afla liviu antonesei (n.m. L.A. – pastrez grafia telegramei) din Iasi «semnatarul» (n.m. L.A. – in ghilimele in original) unui act de protest difuzat de posturile de radio straine, care este preocupat de a scoate in exterior materiale necorespunzatoare. Rugam sa dispuneti sa ni se comunice de urgenta daca musina alexandru, craciun gheorghe, oprea leonard, gogea vasile, sau alte elemente ce apar in relatii cu persoana din iasi ori cu alte probleme, au fost la iasi incepand cu data de 15.10.1989, urmeaza sa calatoreasca in strainatate, ori ar putea scoate din tara asemenea material, sau sa intermedieze acest lucru”. Reamintesc ca telegrama este semnata de fostul sef al Securitatii iesene. Este un act de politie politica? Da. Nu doar impotriva mea, ci si impotriva altor patru persoane, precum si a unui numar incalculabil de „elemente”.”

http://www.revista22.ro/colonelul-ciurlau-a-facut-chiar-politie-politica-3077.html (Liviu Antonesei, Replică la un interviu cu col. Ciurlău)

*

“Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos.”

http://www.agentiadecarte.ro/2011/05/%E2%80%9Ccred-in-tinerii-care-citesc-mult-care-sunt-deschisi-la-minte-fara-a-renunta-la-intransigenta-specifica-inceputurilor%E2%80%9D/ (Andrei Bodiu, Interviu)

*

„Pe la 26 de ani, am mers întâmplător la Cenaclul Astra unde erau câteva personalităţi importante ca: A.I.Brumaru, Darie Magheru, Ion Topolog (un excelent animator) etc… Tot acolo i-am întâlnit pe poetul Ioan Pop Barassovia, Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Claudiu Mitan, Paul Grigore etc…

Cum Cenaclul Astra părea la un moment dat destul de conformist pentru exigenţele noastre Alexandru Muşina şi Gheorge Crăciun au creat un alt cenaclu, Cenaclul 19, la iniţiativa poetului Adrian Munteanu, care era responsabil cultural la Casa de cultură şi care ne-a găzduit cu inteligenţă şi curaj deşi securiştii nu erau departe… In acest cenaclu am avut ocazia să încurajăm primii paşi ai tinerilor poeţi ca Simona Popescu, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea…”

http://petrutparvescu.blogspot.ro/2012/01/angela-nache-mamier-scriitorul-destin.html (Angela Nache Mamier, Interviu)

*

“DC: Înainte să scriu poezie, eram un individ foarte singuratic. Începutul eu poetic care s-a întins pe o perioadă foarte lungă fusese dramatic.Voiam foarte multe să spun, dar nu aveam mijloacele poetice necesare pentru asta. De aceea, toate acele încercări au fost nişte imitaţii, pastişe, frizînd pe alocuri chiar plagiatul, adică au fost expresia imposibilităţii şi disperării de-a nu te putea exprima. Din acest impas am ieşit cînd am ajuns la Braşov şi cînd i-am întîlnit pe reprezentanţii Şcolii de la Braşov, în frunte cu Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun şi Vasile Gogea. Anii petrecuţi la Braşov sînt, pentru mine, nişte ani în care ajunsesem la o compatibilitate între mijloacele de expresie şi ceea ce aş fi vrut să comunic.”

http://www.tiuk.reea.net/4/224.html (Dumitru Crudu, Interviu)

*

“Nu ştiu dacă aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi ajuns la Braşov şi nu i-aş fi întâlnit pe scriitorii şi profesorii George Crăciun, Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Alexandru Cistelecan, Cornel Moraru, Virgil Podoabă sau Vasile Gogea. Aceştia au exercitat asupra mea o influenţă foarte mare.

Toate cărţile mele de poezie au luat naştere la Braşov, fiind şi un rezultat al comunicării mele cu aceşti oameni şi intelectuali deosebiţi. Eu am şi prins o perioadă foarte faină. Începutul anilor nouăzeci, când toată lumea voia să schimbe şi să facă ceva. Comunismul rămăsese undeva departe în urmă şi aceşti intelectuali încercau să pună umărul la crearea unei lumi noi. Deci, era o atmosferă de fierbere, de entuziasm, de dăruire. Au fost nişte ani foarte frumoşi şi foarte multe dintre proiectele de succes de azi îşi au rădăcinile în acei ani. Poezia mea este şi un produs al acelei atmosfere speciale. Nu pot să vorbesc despre acele timpuri decât la superlativ.”

http://www.corpult.ro/Articles/ViewOne.aspx?ArticleId=104 (Dumitru Crudu, Interviu)

*

“Andrei Bodiu: Eram elev în clasa a X-a la liceul „Unirea”. Adrian Munteanu care a lucrat la Casa de Cultură a Municipiului Brașov, a avut ideea unui cenaclu pe care l-a condus Alexandru Muşina. Acolo l-am cunoscut.  Eu scriam deja poezie, dar întâlnirea cu el a fost determinantă pentru că mi-a orientat lecturile, m-a sfătuit ca poet ce să fac, cum să scriu și m-a ajutat foarte mult pentru că l-am întâlnit într-un moment când personalitatea ta se construiește, în adolescență. Așa cum spuneam și astăzi, depinde și de noroc. A fost o șansă, un moment extraordinar pentru mine care mi-a determinat existența și cariera în ceea ce a urmat.

A.I.: Prin urmare, consideraţi că dacă nu l-aţi fi întâlnit drumul dumneavoastră ar fi fost altul?

A.B.: Nu știu ce se întâmpla, dar eu pornesc de la ideea că l-am întâlnit. O istorie contrafactuală nu m-am gândit să fac, dar sincer nu știu ce s-ar fi întâmplat, pentru că toată existența mea după 16 ani a fost marcată de anumite întâlniri, cu anumite persoane care au fost parte din același cerc. A fost și un mediu: erau și alți scriitori, printre care regretatul Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea şi prietenii mei, Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu.”

http://conferintele.saguna.ro/2013/10/23/interviu-cu-andrei-bodiu/ (Andrei Bodiu, Interviu)

*

“Era o atmosferă extraordinară. Niciodată, în lunga experienţă cenaclistică următoare, nu m-am simţit aşa de bine ca atunci. Cei mai vîrstnici: Muşina, Crăciun, Moceanu, Gogea, Angela Nache, ne priveau ca pe nişte fraţi mai mici, adolescenţi „super-înzestraţi”, „super-inteligenţi”, vorba lui Muşina. Ne întîlneam duminica, la două săptămîni o dată, mai întîi în subsolul casei de cultură, apoi într-o altă sală, ascultam poezie şi proză, discutam, auzeam tot felul de nume noi care ne incitau la lectură. Consider şi acum că în formarea mea experienţa de la Cenaclul 19 a fost esenţială. Cenaclul a funcţionat şi după ce am plecat în armată şi în perioada studenţiei mele la Timişoara, dar, deşi Muşina a sperat să ţină „flacăra vie”, atmosfera din 1981-1982 nu s-a mai întors.”

(…)

“- Nicolae Manolescu spunea, într-un anume context, că ar fi interesantă o carte despre angajarea politică a optzeciştilor. Şi eu cred că o astfel de carte ar fi bine venită. S-ar putea explica multe dintre lucrurile bune şi mai puţin bune care s-au petrecut în societatea românească după Revoluţie. Mulţi optzecişti au fost membri ai Alianţei Civice şi apoi ai PAC. La Braşov, spre exemplu, cînd s-a creat nucleul PAC-ului, trei dintre cei cinci fondatori au fost scriitori: Vasile Gogea, Caius Dobrescu şi cu mine. Cred că dacă am fi avut înţelepciunea de acum nu ne-am mai fi grăbit aşa cum ne-am grăbit cînd am susţinut, şi eu am vrut asta, să ieşim din Convenţia Democrată. Chiar şi aşa PAC ar fi putut fi alternativa care măcar ar mai fi echilibrat, la alegerile din 2000, raportul dintre forţele politice româneşti. Absenţa unei forţe politice responsabile, care să-i unească mai ales pe intelectuali, s-a făcut simţită în 2000.”

http://www.contrafort.md/old/2002/93-94/389.html (Andrei Bodiu, Interviu)

*

„Ştiu că sună bombastic. Dar nu prea am ce face: pînă la urmă, din fiecare dintre noi rămîn cîteva cuvinte, o poveste, mai multe poveşti, poate o legendă. Şi, decît (încă) o doctă (şi anostă) exegeză, prefer anecdotica. Povestea. Istoria.

Care începe în 1983, cînd l-am cunoscut, acasă la Alexandru Muşina, unde, împreună cu cel de-al treilea membru al echipei, Vasile Gogea, păreau în acelaşi timp un stat major şi o armată pusă pe cucerirea literaturii române: proiecte, discuţii pasionate. Cîte ceva, pentru scurtă vreme, s-a văzut în Astra acelor ani.”

http://www.observatorcultural.ro/Despre-un-erou-civilizator-Gheorghe-Craciun*articleID_22205-articles_details.html (Romulus Bucur, în Observator cultural.)

*

„Între ceea ce eu am numit cîndva ‘inginerie textuală’ (vorbind de scrisul meu) şi ‘textualism’ s-a făcut ([…] voit sau nevoit!) o confuzie regretabilă. Mă trezesc adesea ‘luat la întrebări’ ca ‘textualist’ şi, de fiecare dată, am ocazia să constat seriozitatea demersului critic al cuiva care-mi face onoarea să scrie despre cărţile mele numai după felul cum se împiedică sau nu de aşa-zisul meu textualism.
După modesta mea părere, maxima performanţă a textualismului ar fi reproducerea întregului text al lumii. Sigur că este o iluzie, dar consecinţele situaţiei în care ea s-ar înfăptui pot fi estimate. Puteri reale din lume s-ar trezi zdruncinate puternic îndată ce tot textul ar fi declarat literatură. Nici o altă critică a lumii nu ar putea fi mai radicală decît aceasta, iar cum ar trebui să decurgă lucrurile după aceea nici textualiştii nu au reuşit să întrevadă, motiv pentru care, pînă la urmă, au lăsat totul baltă. Declar însă că nu m-am raliat niciodată la o asemenea concepţie despre raportul între literatură şi lumea în care ea apare.”

(Mircea Nedelciu, „Uriaşa forţă pe care o are literatura trebuie pusă numai în slujba omului„. Interviu de Vasile Zidaru [= Vasile Gogea], în Astra, Braşov, anul XXI, Nr. 11 (182), noiembrie 1986, p. 6)

http://atelier.liternet.ro/articol/480/Ion-Bogdan-Lefter/Mircea-Nedelciu-un-prieten.html

*

DEDICAŢII-le lui A.M. pentru V.G., în timp:

Pe cartea de debut (strada castelului 104):

„Prietenului meu,

Parcă dintru totdeauna,

Vasile Gogea (şi Doamnei Sale Lucia şi – desigur, desigur, desigur! – „teribilei” Teodora),

Prozator de mîine şi pentru eternitate, spirit axiomatic şi limpezitor, caracter din cele mai reconfortante într-o lume a meduzelor morale,

Toată afecţiunea lui A.M.,

Încrederea că vom putea respira cîndva aerul unei mari şi durabile Literaturi Române (la care, nu-i aşa, vom fi contribuit şi noi) şi că în anul ce va veni voi primi un volum de proză semnat V.G. şi… şi…”

(29.07.1984)

*

Pe ultima carte (Nepotul lui Dracula):

„Prietenului & magistrului,

Vasile Gogea,

Acum departe, dar mereu apropiat inimii mele,

9.06.2012

Şi Teodorei! (poate o conving că chiar sînt genial),

Cu drag, de la A.M.”

*

Şi, “între” (Supravieţuirea prin ficţiune):

“Marelui meu prieten,

inconturnabilul Vasile Gogea,

aceste încercări străvechi,

cu afecţiunea mereu actuală

a lui A.M.

05.05.2007”

*

Cam asta ar fi. Sper că nu „deocamdată”! Ci pentru totdeauna.

*

Dumnezeu să ne aibă în paza şi mila lui pe toţi!

„Cerul e când nu vom fi altceva decât bucurie…

şi când bucuria lui Dumnezeu va fi bucuria noastră.”

__________________________________________________

Din Vladimir Ghica, Fragmente postume. Fragmente inedite din arhiva Institutului „Vladimir Ghika”, Traducere şi Cuvânt înainte de Doina Cornea. Prefaţă de Pierre Hayet, Editura DACIA, Cluj-Napoca, 2003, p. 115.

*

UDATE. În loc de final

        Îmi dau seama, acum, după reacţiile pe care le-am primit, „la vedere” dar şi în particular, prin e-mail-uri personal adresate, că cea mai bună „replică” la Jurnalul lui Alexandru Muşina era scrisă! Ea se află în cele trei carnete (unul cu coperţi albe, donat Muzeului Naţional al Literaturii Române pentru licitaţia umanitară organizaţă în beneficiul lui Mircea Nedelciu, care avea nevoie urgentă de o anumită sumă de bani pentru o operaţie ce trebuia făcută urgent în Franţa, al doilea – cu coperţi maro şi al treilea cu coperţi verzi, acestea două din urmă, aflîndu-se încă în arhiva mea personală) de însemnări făcute de mine între anii 1975 şi 1989. Ştiind de existenţa lor, Al. Cistelecan mi-a propus să public, în aceeaşi revistă, VATRA, un serial cu „fragmente” din ele. Ceea ce am şi făcut. De aici, ele au atras atenţia proaspăt infiinţatei edituri Polirom, şi prin mijlocirea lui Liviu Antonesei, am dactilografiat în regim de urgenţă, tot conţinutul carnetelor, care a apărut foarte repede sub titlul Fragmente salvate (1975-1989), în anul 1996. În anul următor, cartea avea să primească Premiul „Cartea anului” la Salonul Naţional de Carte Cluj-Napoca, ex-aequo cu a doua ediţie, adăugită, a volumului Alchimia existenţei. Eseuri şi portrete, de Alexandru Paleologu, fiind nominalizată şi la premiile ASPRO.

        Cum această carte a mea este de negăsit azi în librării, apariţia unor noi jurnale ale unor colegi de generaţie mă face, mai ales după acest episod trist generat de apariţia fragmentelor de jurnal ţinut de Alexandru Muşina, să mă gîndesc serios la o reeditare a „jurnalului” meu. Pînă la urmă, cum nu mai pot dialoga cu Alexandru, cu atît mai puţin cu o umbră a lui, cel mai corect ar fi să lăsăm cărţile să se confrunte!

         Pînă ce acest lucru va fi posibil (nu numai în biblioteci, ci şi în librării), cum aici m-am referit doar la două însemnări din lunile mai-iunie 1989, transcriu din însemnările mele, din aceeaşi perioadă (poate chiar aceleaşi zile! în carnetele mele nu notam ziua şi luna, ci doar anul) :

*

Cineva îmi spune că a văzut într-un magazin sătesc cremă de ghete neagră, la pachet cu… Pîine albă (!), volumul de proză proletcultistă, de prin anii ‘5o, al lui D-tru Mircea. Şi, în timpul ăsta, pîinea neagră se „dă” pe cartelă, la oraş!

*

Noaptea tîrziu, ascultînd îngrozit ştirile despre zorii însîngeraţi de la Pekin. După care, număr lumînările aprinse în spatele ferestrelor de la blocurile vecine. Mai trebuie…

*

La  Z., raţiile de alimente sînt, pentru cei care locuiesc în case 1/2 din cele pentru cei care locuiesc în bloc!

Să se înveţe minte: cine păstrează, nu primeşte.

*

Concediul din acest an este un amestec paradoxal de „stare de repaos” şi „stare de urgenţă”. Mă simt ca şi cum, în plin război fiind, mi s-ar ordona „pe loc repaus” tocmai cînd inamicul se află în plin atac.

*

Ascult, abia acum, conferinţa lui G. Liiceanu din 14 nov. 1986, de la „Casa Pogor” (Iaşi): Elogiul lui Maiorescu, avînd ca temă „patologia spiritului şi a culturii”. Îmi amintesc, că am vorbit şi eu, cu ani în urmă, despre „oncologia socială”.

*

Ştiri „suprafantastice” sosesc zilnic, uneori aproape de la o oră la alta. Închişi, parcă pentru totdeauna, în „supra-subsolul naţional”, reacţionăm ca deţinuţii din lagărele naziste, auzind tunurile armatelor eliberatoare. Numai că acum, spre deosebire de 1945, în urma „zgomotului” nu înaintează nimeni. Nu înţeleg ce mai aşteptăm.

*

Şi cu asta, chiar pun punct acestei „discuţii”. 

Mergeţi la bibliotecă, dacă vreţi să aflaţi mai mult!

*

Etichetat: A.I.Brumaru, Andrei Bodiu, anii 80, Brasov, Caius Dobrescu, Daniel Dragan, Dimitrie Roman, Dumitru Crudu, Dumitru E. Popescu, Facultatea de litere Brasov, Fragmente salvate, Gheorghe Craciun, Ion Muresan, jurnal, Liviu Antonesei, Mircea Nedelciu, revista ASTRA, revista VATRA, Romulus Bucur, Vasile Gogea

Posted in: Anamnesis, Cuvinte împotrivite