O scrisoare-poem de la Andrei Zanca

Posted on noiembrie 30, 2015

2



A N D R E I    Z A N C A

*

a z

*

sfârşit de iarnă în tempera

şi-ţi răspund abia acum.

într-adevăr, am fost mereu prinşi, închişi

în iarnă mamă, iarna ne-a însoţit mereu

ne locuia unduind dureros în oasele

chipul şi ochii noştri osteniţi

 

şi era ca şi atunci când într-o peliculă totul

se nemişcă în clipa imortalizată şi doar fulgii

cad încet, rari şi fără de oprire, hibernează

 

hibernează martirii în noi, mamă, aici

unde ipocrizia e o stare naturală ca mâna

întinsă înspre cutia ruginită în care

ne păstram nimicurile copilăriei

 

şi-n faţa fiecăruia din noi un drum lung

atât de lung de nu-ţi mai pasă câtă vreme

în tine flacăra mai arde.

 

pesemne, de iarnă nu am vrut reînnoiri

mamă, voiam ca totul să capete

acea patină din unele fresce

 

cum chipul acela drag pe patul de moarte

surâzând, şoptind abia auzit la vedere  –

 

şi-au fost ultimele cuvinte după care

a întors capul şi a închis ochii.

 

acum e noapte şi  iarnă din nou, mamă.

o iarnă uscată ca inimile sleite, sleită

ca mămăliga pe care o uitam

pe masă  dus pe gânduri.

 

şi stau şi acum întrebându-mă

ca-ntotdeauna, încotro   –  şi ceaţa

se lasă peste ape, peste păduri şi

 

arborii înscriu chemări desfrunzite

 

şi e atât de pustiu în jur, încât bătăile inimii

sunt paşi de sfială prin spărtura abia bănuită

 

marcând sfârşitul definitiv al iernii

în care flacăra din noi mai arde, mamă

 

(Heilbronn, 1 noiembrie 2015)

*

Reclame