Despre „dezumanizare” şi „politically correct(ness)” – cu Prof. univ. dr. Horea Porumb

Posted on Decembrie 13, 2015

21



Am primit, tocmai de la Paris, ieri, 12 decembrie 2015, în urma postării articolului Domnului Nicolae R. Dămăcuş, o „scrisoare” interesantă, nu tocmai scurtă, „prelungind”  tema dezumanizării într-o omenire globalizată, semnată de profesorul Horea Porumb, cu destule „provocări”, care să dea de gîndit (şi) „experţilor” noştri „în comunicare”! Cum era expediată de un mai vechi (şi mai recent) „contribuabil” la Gogea’s Blog şi se putea prevala, deşi indirect,  de ceea ce în presă numim „drept la replică”, „simţind” chiar în proximitatea vieţii mele cotidiene că „tema” propusă e de mai larg interes, am decis să postez aici şi epistola Domniei Sale, ca pe o continuare, în alt plan, a discuţiei începute de Domnul Dărămuş.

Desigur, Gogea’s Blog le mulţumeşte amîndurora pentru contribuţii.

*

Stimate domnule Gogea,
Un text recent despre dezumanizare, apărut pe blogul dvs, mă determină să vă rog să publicaţi şi materialul meu de mai jos.

Vă mulţumesc, cu tot respectul,

  Horea Porumb

porumb20horea

Dezumanizarea prin umanism

 

              În perspectiva plecării în America, pentru sărbătoarea Crăciunului, am trimis mai devreme decât de obicei cunoscutele felicitări de circumstanţă, Merry Christmas! A Happy New Year! N-am bănuit că îmi voi face atâţia duşmani! Am „ofensat” pe atei, pe cei de altă religie, precum şi pe cei care încep Anul la altă dată. Mi-au scris mulţi dintre ei, de parcă s-ar fi înţeles (americani, francezi, români), atenţionându-mă că n-am fost „politically correct”! Reacţia lor coincidea cu aceea că, din acel an, în şcoli şi în instituţiile occidentale nu s-a mai făcut brad de crăciun, nu s-au mai auzit colinde, totul din grijă pentru „corectitudinea politică”.

Acum mai bine de 50 de ani finii lui bunicu’ plecau şi ei în Statele Unite. Bunicu’ le-a spus râzând:

– „Voi vă duceţi să scăpaţi de comunişti, dar o să vă prindă ei acolo!”

N-a greşit prea mult! Simt că mă sufoc. Esenţa sentimentului apăsător pe care îl resimt în Occident se află, cred eu, dincolo de ideologii, în dezumanizarea prin corectitudine politică (acea politically correctness), care vrea să impună tocmai un exces de umanism.

Când am dat prima oară cu ochii de formula „corectitudine politică” am strâmbat din nas, la fel cum am făcut-o când am aflat despre curentul feminist. Nu am mai dat atenţie felului cum au evoluat pe scara socială aceste kitch-uri, care mi se păreau lamentabile, dar nu demult am avut prilejul să constat că au ajuns destul de departe. Într-unul din numerele României Literare, am descoperit pe ultima pagină, la rubrica „Ochiul magic”, un articolaş care-mi dădea apă la moară. Se numeşte „Arhitectul de peisaj” şi-l copiez spre delectare, sau poate – după cum stau lucrurile în America – spre o îndoită amărăciune, deşi n-ar fi fost de dorit să se întâmple aşa:

„Informat şi plin de savoare, articolul lui Dorin Liviu Cuţitaru („Corectitudinea politică informativă”, Dilema veche, nr. 444, 16-22 august 2012). Folosit pentru prima oară în Anglia, în timpul primului război mondial, cu semnificaţia de ‚cenzură a informaţiei’, termenul de ‚corectitudine politică’ a intrat în preferinţele marxiştilor din familia lui Felix Weil, Gramsci şi Lukacs, pentru ca Şcoala de la Frankfurt, prin Max Horkheimer şi Theodor Adorno, să-l preschimbe în sinonim al ‚politicii de nediscriminare’. Ravagiile provocate azi de plaga egalitarismului proferat de corecţii moderni se vede cu ochiul liber la limba de lemn pe care adepţii curentului o folosesc în chip comic. De pildă, grija de a nu nedreptăţi semenii bătuţi de soartă merge până la propunerea unor eufemisme tandre când e vorba de meserii considerate de obicei ca inferioare. Aşa se face că ‚hingher’ devine ‚funcţionar al controlului canin’, ‚gunoier’ e sinonim cu ‚ofiţer sanitar’ şi ‚cioclu’ e tot una cu ‚agent funerar’. Un handicapat e de fapt o ‚persoană cu abilităţi diferite’ şi un om ‚gras’ e de fapt o ‚persoană cu dimensiuni’ …”

Ulterior am fost frapat de un clip video care circula pe Internet, din care am aflat că ideea mişcării feministe aparţinuse unui Rockefeller: „Dacă punem şi pe femei la lucru, vor fi de două ori mai multe impozite de încasat, iar copiii vor putea fi luaţi din seama părinţilor şi educaţi de către Stat, adică aşa cum vrem noi”. Deja în 1933, preşedintele Fundaţiei Rockefeller, Matt Mason afirma: „Ştiinţele sociale vor trebui să se concentreze asupra raţionalizării controlului social, asupra controlării comportamentului uman”. Fundaţia respectivă, împreună cu Institutul Carnegie, au finanţat preocupări eugenistice sub masca cercetărilor de „botanică, biologie a dezvoltării, ecologiei, geologiei şi paleontologiei” şi tot Institutul Carnegie a finanţat în S.U.A., în 1948, N.E.A. (National Education Association), despre care voi pomeni mai încolo.

Cum spuneam, am petrecut Crăciunul la familia unei rude de-a soţiei, în S.U.A., în Texas, vatră reputată a conservatorismului republican american. Mi-am întrebat gazdele:

– Oare texanii mai trăiesc cu nostalgie după Preşedintele Bush?

– Nu mai e cum, a fost cu ani în urmă. Dintre Eisenhower, Johnson şi Bush, texanii îşi amintesc cu recunoştință doar de Preşedintele Lyndon Johnson, care a modernizat infrastructura statului şi a adus în Texas NASA, baze militare şi alte investiţii. Despre Bush ştiu, acum, că n-a fost nici el altceva decât o marionetă, nu doar a unor industriaşi venali, vizibili, precum Donald Rumsfeld, ci a unei supraclase care nu se vede.

Am văzut în Texas un film intitulat „Agenda” şi am adus două planşe prezentate în film, care pe mine m-au surprins. Autorul e un congressman republican din statul Utah. Planşele sunt dominate de obsesia comunistă, încetăţenită în statele din sud, dar eu am încercat să fac abstracţie de asta, ca să extrag câteva elemente utile.

SDC15803 Politicaly correct

În planşe sunt detaliate etapele prin care, cu paşi mici şi constanţi, s-a realizat „corectitudinea politică” în mai toate domeniile vieţii sociale, culturale şi politice americane: în cinematografie (Hollywood), în organizaţiile non guvernamentale (Non-profit), în presă şi televiziune (Media), în sindicate (Labor), în şcoli (Education), în religie (Churches) şi în organismele Administraţiei locale şi centrale (Government). M-am delectat să descopăr unele dintre cuvintele, sau gesturile „corecte politic”, care s-au infiltrat în mod gradat în existenţa noastră, pe care le-am învăţat fără să-mi dau seama şi pe care astăzi trebuie să le folosesc, sau să evit să le folosesc atunci când mă adresez (sau pe care trebuie să le folosesc ca să mi se permită să mă adresez) în public.

SDC15802 Marxistii

Ceea ce este remarcabil e faptul că fiecărui pas, în sine, nu i te poţi opune, el pare absolut acceptabil: Bible Out (renunţarea la biblie în instituţiile publice), Prayer Out (renunţarea la rugăciune, în şcoli), Ten Commandments Out (scoaterea listei celor Zece Porunci din tribunale), Liberation Theology (religia libertăţii) – toate acestea emanând din oficinele Partidului Comunist al Statelor Unite; Antiwar Movement (mişcări pacifiste), Moveon (organizaţie autointitulată „progresistă pentru o Nouă Americă”), Open Society (Fundaţia pentru o Lume Deschisă, a financiarului George Szöros), Media Matters (controlul mass-media) – în linie directă de la utopiştii fabieni; Shared Prosperity (partajarea prosperităţii prin lărgirea accesului la sistemele de asistanat „solidar”), Illegal Immigration (legalizarea imigranţilor) – idei venind pe linia comunistului italian Gramsci; Diversity; Social Justice; Multi-culturalism; Moral Relativism („diversitate” în loc de minoritate, „justiţie socială” în loc să spui egalitarism, „multi-culturalism”, în loc de ghetto, „relativism moral”, când e vorba de amoralitate), căi imaginate de Şcoala de la Frankfurt şi linia inaugurată de Herbert Marcuse.

Uite aşa s-a ajuns la destrămarea familiei, la teoria genurilor, la adolescentele gravide, la violenţă în şcoli şi aiurea, la banditism, crime, violuri şi vandalism.

Planşa pare să dea impresia că toate aceste iniţiative au aparţinut unor organizaţii legale „de stânga”, cu profil „marxist” mai mult sau mai puţin mascat. Am reţinut, într-adevăr, câteva fraze, pe care le redau liber, din „Agendele” acestor organizaţii : Schimbaţi sistemul, nu prin violenţă, ci din interior, punând mâna pe instituţiile culturale, în special pe biserică şi şcoli (cale imaginată de Gramsci încă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial). Distrugeţi familia, impuneţi „anormalul” ca normal. Suprasolicitaţi sistemele de asistanat social pentru a le face să explodeze. Creaţi haos pentru ca oamenii să ceară ei înşi tirania.

O mică minoritate bine organizată poate controla o majoritate dezorganizată.

Termenul „Agendă” mi se părea adecvat.

Era vorba de programe ideologice expuse la lumina zilei, nici vorbă de vreun complot, de-o conspiraţie! Nu mă aşteptam însă ca decăderea morală la care asistăm să fie un proces în care să se fi ilustrat în mod deosebit militanţii „marxişti”, cu toate că în Franţa, de pildă, oamenii care „militează” – cel mai adesea în mod inconştient – la „stricarea” ţării sunt, într-adevăr, „de stânga”. Poate că nu e decât o manevră a autorului filmului, sau a republicanilor în general, ca unele principii „extremiste” să fie puse pe seama „stângii”, s-o acuze, de exemplu, de suprasolicitarea sistemelor de protecţie socială, pentru ca ele să explodeze – în ideea de a cauza haos, astfel ca lumea să solicite dictatură. Indiferent cui aparţine ideea, mă tem că în Europa Occidentală se va ajunge într-adevăr la distrugerea prin explozie a acestor sisteme bazate pe solidaritate.

Mai departe, se sugerează că membrii cunoscuţi ai acelor grupuscule presupus marxiste, care ar fi iniţiat etapele de dezorganizare socială şi morală pe care le-am evocat, sunt infiltraţi în posturi de conducere ale mass media, ale învăţământului, presei, culturii, religiei, în Congresul S.U.A. şi inclusiv în echipele de consilieri ai Preşedintelui!

Asta m-a pus pe gânduri.

Am înşirat pe hârtie cele de mai sus şi le-am trimis rudei din Texas, să-şi dea cu părerea. În viziunea acesteia, pornisem pe cale greşită. Iată ce-mi spune: „Ceea ce scrii tu, nu are cum să fie adevărat. Mass-media americană e puternic în mâna republicanilor încă din anii ‘80 – de atunci nu intră nimeni acolo fără să fie republican!! Chestia e o diversiune tot republicană, pentru a da vina pe alţii pentru situaţia de care ei sunt de vină. Rafinat diabolic, dar pentru cine cunoaşte dedesubturile nu merge… Un singur lucru e adevărat: da, americanii sunt poporul cel mai manipulat”.

Sunt nevoit să-mi reajustez teoria.

Prezenţa miliardarului Szöros în schema „marxistă” mă face să cred că, într-adevăr, „disidentul” meu texan nu greşte. Mai mult decât atât, am impresia că până şi acele grupuscule care se declară „de stânga”, sunt dirijate în realitate de către forţe „oculte” care plutesc mult mai sus, dincolo de ideologiile clasice. Sub pretext „umanist”, scopurile lor ar fi destrămarea societăţii tradiţionale, pierderea reperelor naţionale şi morale, globalizarea.

Mi-e teamă să nu cad în păcatul teoriei conspiraţiei. Dar găsesc sprijin în voci eminente: Se spune, de pildă, că ideea „dezvoltării durabile” (Sustainable Development) ar fi prima încercare de creare a unei suprastructuri mondiale, ca avanpost al unui eventual „hiperimperiu” (termenul aparţine francezului Jacques Attali). Dereglările şi haosul economic şi moral, care, conform Fig. 1, ar fi căutate în mod voit, ar avea ca scop nemulţumirea maselor, tocmai pentru ca ele să solicite un guvern despotic.

Umanismul? – pe parcurs uitasem că despre el vorbeam. Umanismul ar urma să pună pe primul plan dezvoltarea calităţilor esenţiale ale ființei umane, să afirme demnitatea şi valoarea tuturor indivizilor, să fondeze o etică bazată pe capacitatea omului de a alege între bine şi rău recurgând la raţiune, să promoveze o morală universală fondată pe unicitatea condiţiei umane. Am impresia că în mare parte conţinutul acestui termen a fost deformat. Nu putem nega faptul că, sub pretextul „umanismului” şi a democraţiei, aşa cum se temea deja Platon la vremea lui, iar mai apoi Tocqueville, lumea occidentală evoluează tot mai mult către totalitarism ideologic, tiranie, control, supraveghere şi spălare de creiere.

Pe marginea Salonului de carte de la Paris din 2013 am asistat, între altele, la discuţia dintre un filozof francez – Alain Finkielkraut –şi unul german, legată de întrebarea dacă, faţă de secolul trecut, umanismul a progresat? N-are importanţă ce-au spus. La urmă m-am ridicat şi am întrebat:

– Când mă exprim în public, sunt nevoit să fac apel doar la acele „valori agreate” care au curs în ziua de astăzi. Reprezintă acest lucru un progres?

Francezul m-a susţinut entuziasmat:

– Tocmai aceasta-i „corectitudinea politică”. E un derivat demenţial, o formă de rasism, o ocultare a realităţii. Trebuie combătută. E în joc propria noastră libertate individuală!

La care celălalt a găsit cu cale să răspundă:

– Sunt întru totul de acord că trebuie să luptăm pentru libertatea de exprimare, cu condiţia ca, în tot ce spunem, să avem grijă să nu rănim, nici pe departe, sensibilitatea vreunui ascultător!

Dar, atunci, unde-i libertatea?

Întărâtat, m-am aplecat asupra semnificaţiei câtorva dintre abrevierile prezente în Fig.1. Iată ce am aflat:

ACORN-Association of Community Organizations for Reform Now („Asociaţia Organizaţiilor Comunitare pentru Reformă Acum”) este o organizaţie de solidaritate, de apărare şi ajutorare a persoanelor în situaţie de precaritate, care a luptat, între altele, contra expulzării datornicilor păcăliţi prin bula imobiliară, dar care i-a şi incitat să-şi falsifice actele. Înfiinţată în 1970, a intrat în derivă prin anul 2009, târând în scandal însuşi numele Preşedintelui Obama, care a trebuit să-şi ceară public scuze.

MoveOn („Mişcă-te!”) e descrisă drept organizaţie „progresistă” ancorată la „stânga”, ceea ce la americani e sinonim cu „liberală”. A militat în favoarea Preşedinților democraţi Clinton şi ulterior Obama. De reţinut apelativul „progresist”, care e termenul politically correct cu care le place să se definească democraţii. Tot astfel se definesc şi membrii C.P.C. – The Congressional Progressive Caucus („Comitetul Congressmanilor Progresişti”), iniţiat de un număr de membri ai Camerei Reprezentanţilor, care se pronunţă pentru următoarele patru obiective: 1. echitate şi siguranţă în economia naţională şi globală; 2. apărarea drepturilor şi libertăţilor civile; 3. promovarea păcii şi securităţii în lume; 4. protecţia mediului şi independenţa energetică.

Că schema îi pune şi în subordinea KGB-ului nu mă miră peste măsură, ştiind, de pildă, că fostul Premier britanic Harold Wilson s-a aflat şi el pe statele de plată ale acestui colos, fără să i se fi reproşat vreodată un act de trădare.

Lucrurile au devenit mai interesante odată cu abordarea abrevierii următoare.

S.D.S. – Students for a Democratic Society („Studenţii pentru o Societate Democratică”), este o organizaţie ce-şi are originea în echivalentul american, datând din 1895, al vechii Fabian Society londoneze. Deşi obscuri la început, fabianiştii americani au fost prezenţi în Administraţia Preşedinţilor Woodrow Wilson şi Franklin D. Roosevelt şi e notabil faptul că unul dintre ei, Stuart Chase, e autorul termenului „New Deal ”! Curentul a devenit popular de îndată ce a renunţat la a face referire explicită la „socialism”, astfel că „Societatea Socialistă Intercolegiată” (Intercollegiate Socialist Society) a devenit „Liga pentru Democraţie Industrială” (League for Industrial Democracy), înainte de-a da naştere la S.D.S., a cărei ideologie s-ar rezuma prin make the classroom the frontline of his revolution („transformă sala de clasă în front revoluţionar”).

În fine, trecând la termenul următor, în mintea mea totul a devenit exploziv.

N.E.A. – National Education Association („Asociaţia Naţională pentru Învăţământ”) a promovat „secularizarea”, propovăduită încă din 1839 de către Horace Mann, părintele învăţământului de stat american. John Dewey introduce în anii 1920-30 conceptul de „educaţie umanistă” ca substitut al religiei. De atunci, N.E.A. se află în spatele tuturor „reformelor” care generează dispute şi-n ziua de azi, fiind răspunzătoare de aberaţiile educative privind evoluţia speciilor, „autonomia individului”, rebeliunea contra autorităţii parentale, sau a „molestării copilului”, laxismul în privinţa promiscuităţii, concubinajului, perversiunilor sexuale, „relativismul” atunci când e vorba de droguri sau alcool, „realismul” atunci când se subminează familia, sau spiritul întreprinzător şi liber-cugetător, …

Mişcarea a depăşit frontierele Americii. Ideile N.E.A. s-au impus pe plan mondial prin Julian Huxley, devenit primul Director General al UNESCO. Acesta scria: „Filozofia generală a UNESCO trebuie să fie un umanism ştiinţific mondial, global ca extindere… Prin programul său educaţional, UNESCO trebuie să familiarizeze masele cu implicaţiile unui transfer complet al suveranităţii unor naţiuni separate spre o organizaţie mondială… care să conducă la o cultură mondială unică.”

Sub egida UNESCO, în programele şcolare de pretutindeni sunt introduse elemente de sociologie, psihologie socială, ştiinţe comportamentale, în timp ce cunoştinţele faptice, care ar sta la baza oricărui proces de cunoaştere inteligentă, sunt categorisite drept lower order thinking skills („deprinderi de gândire de rang inferior”). De ce ne mai mirăm atunci că se scoate din şcoli istoria, geografia, literatura?… „Un adevăr este sigur: nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie.” –  scria undeva un prieten de-al meu, Bedros Horasangian. Cel puţin asta-i şi părerea mea şi, probabil, a oamenilor cu bun simţ. Să fie pierderea memoriei legată în vreun fel de obiectivul „globalizării”?

„Spiritualitatea” uniformizată, construită în şcolile pe care le-am cunoscut este, într-adevăr, conformă cu standardele propuse de UNESCO în „Declaraţia privind rolul religiei într-o cultură a păcii” şi cu „Declaraţia de principiu aspra toleranţei”. Iar dacă priveşti obiectiv, constaţi că N.E.A., pe plan naţional, ca şi organismele Naţiunilor Unite, pe plan mondial, urmăresc acelaşi scop: să genereze un sistem universal acceptat de standarde educative prin care, sub egida lozincii Saving the Earth („Salvaţi Pământul”), tinerii să fie instruiţi nu numai să fie de acord cu un sistem ideologic unic şi totalitar, dar să fie ei înşi activiştii care să-l servească, să-l promoveze, şi pentru care să fie gata să lupte – şi care-i dirijează, încet-încet, spre ideea unui „umanism” depersonalizat, lipsit de orice specific naţional.

Ne-am cam îndepărtat, poate, de subiectul iniţial al discuţiei. Cine se află în spatele corectitudinii politice? Or fi oameni bine intenţionaţi, care au împins convingerile umaniste dincolo de limita rezonabilului? Greu de găsit un vinovat. Un fost coleg de clasă, care până la urmă a ajuns să deţină câteva spitale în California, spunea cu ton plin de mister: „Nu ştiu cine dirijează lumea, dar ştiu de unde”. Eu am impresia, însă, că pentru răspândirea „corectitudinii politice” suntem în mare măsură vinovaţi noi înşine. La fel ca-n epoca stalinistă, de teamă să nu căpătăm vreun „punct negru”, am jucat fiecare jocul, adăugând de fiecare dată câte un pic şi de la noi.

Totalitarismul nu poate exista dacă nu e îmbrăţat, prosteşte, de mase!

Am avut prilejul să asist, recent, la un curs al Institutului de   ştiinţe Politice din Paris, faimosul Science Po. Cuibarul francez al conceptului de „corectitudine politică” e adăpostit într-o serie de imobile fără nici o firmă din Nordul Parisului. Înăuntru,cafeaua e distribuită gratuit. Am privit cursanţii. Cam o treime erau femei (doar femei) din China. Altă treime erau asiatici, iar ultima treime erau africani şi francezi – toţi elegant îmbrăcaţi,femeile etalându-şi busturile, tinere şi apetisante. Conversau cu uşurinţă şi o nonşalanţă ce vădea că erau acolo ca să se deprindă cu „puterea, sexul şi banii”, aşa cum văzusem, cu un timp în urmă, şi în echivalentul american al acestei  şcoli, la Harvard. Dar când îi ascultai vorbind „politică”, descopereai că erau goi pe dinăuntru şi că se exprimau prin fraze standard. Apoi au apărut profesorii. Era finalul unui ciclu şi s-au afişat cu toţii pe podium. Credeam că delirez: păreau consanghinari, comunicând toţi prin acelaşi limbaj poluat. Cu burţile răsfrânte peste centuri, cu obrajii buhăiţi (de băutură?), cu ochii încercănaţi (de vicii?), aveam imaginea unor „activişti” de la noi, devenişi şefi de C.A.P. şi apoi şcoliţi la fosta Academie de Studii Politice „Ştefan Gheorghiu”!

Până la data la care scriu, nu mi-am putut forma o idee asupra originii conformismului politic. Poate aflu mai multe după viitorul meu voiaj în S.U.A.

De un lucru sunt sigur de pe acum, anume că neroziile „corectitudinii politice” nu emană din cogitaţiile unei elite veritabile!

______________________

With thanks to reproduce slab addressed © MMM. Heading Copybook Productions LLC

 Horea Porumb

Université Paris 13, 93017 Bobigny, France

*

Anunțuri