MIRCEA PORA
OASPEŢII NOŞTRI
– Nu se poate, cum o să vină ei, Munţii Himalaya? Pentru o perioadă de vreme partea aceea de lume va rămâne goală, părăsită, fără apărare…
– Uite, o să vezi că o să vină, în frunte cu vârful cel mare… Pe el va trebui să-l aşezăm separat, într-unul din fotolii. E un adevărat spectacol să-l vezi, gulere albe, frunte semeaţă, i se şi spune „Prinţul Înălţimilor”…
– Bine, înţeleg, şi cu ce-o să-l hrănim?…pe el, toată familia?…oricum, cu prăjiturele, trigornuri, nu merge…
– Ei se hrănesc cu zăpadă, cu gheţuri, cu nori…nu stau ei în prăjiturelele noastre…
– E adevărat că vine şi unchiul nostru, Polul Sud? …Trăieşte singuratic, de când nu l-am mai văzut?… Aud că e tot alb, bântuit de furtuni…
– Ai auzit bine, vine unchiul să ne vadă… Cărunt, învăluit în nu ştiu câte bunzi, tăcut dar profund când rosteşte ceva…
– Şi pe el unde-o să-l aşezăm?… merge lângă familia Himalaya?
– Exact acolo, au multe să-şi spună. Pot vorbi despre linişte, pustietăţi, cimitire îngheţate. Cât despre mâncare nici o problemă, din surse proprii, unchiul are un ocean sub el, nu-i trebuiesc prăjiturelele şi sandvişurile noastre.
– Scuză-mă, că te întreb… dar ai amintit ceva de un ocean… Pacificul, Atlanticul, ne onorează?…
– După informaţiile mele, Pacificul vine, însă doar cu o parte din apele lui. Are atâtea vieţuitoare de protejat. Balene, rechini, sardele, ce mai poţi citi în cărţile academicianului Pora. De altfel, cu o parte din ele se va hrăni şi la noi. Şi să ştii, pentru că l-am invitat, ne va face o surpriză. O să ascultăm în primă audiţie, o simfonie extraordinară, „Singuraticele valuri”, ceva inspirat din tânguirea apelor din larg, din largul cel mai profund… Iar cât priveşte Atlanticul, el va veni cu toate apele lui. E o apariţie frumoasă, cu ochi adânci de mii de metri, un fel de conte puternic, atotstăpânitor. Nici el n-are nevoie de prăjiturelele noastre, de nu ştiu ce mâncăruri tradiţionale pregătim. Îşi aduce cu sine tot ce-i este necesar. De stat, va sta oriunde, ca şi prietenul său…
– Dar să ştii că eu mai am întrebări… Mătuşa Sahara, ce face, ne calcă sau ba?
– Cum să nu, a dat telegramă că vine… Tuşa, să ştii, nu e pretenţioasă, vine şi ea cu o parte din nisipurile ei, cât priveşte hrana, are din belşug, şerpi, gândaci uscaţi, şi va fi însoţită de un poet de la curtea ei, un vânt, când rece, când fierbinte, Simunul, pe nume. O să facem poze cu ea, o s-o rugăm să-şi scuture puţin hainele ca să vedem cu toţii o furtună, dar asta, după prânz, după ce servim prăjiturele şi trigoarne.
– Dar să ştii, că mătuşa Sahara are o prietenă foarte bună, o fostă colegă la liceul „Eternitatea”, pe Siberia.
-Tocmai voiam să-ţi spun, Siberia, va fi cu noi la această întâlnire. Dar vine fără cimitire, fără chipurile întristate de care e plină. Şi-a anunţat şi toaleta… toate „piesele” vor fi croite dintr-un singur material, fabricat în Kamceatka. Se numeşte frig. Fuste de frig, ciorapi de frig, lenjerie intimă de frig, palton de frig, pălărie de frig. Dar mi-a spus că nu-i va incomoda pe ceilalţi invitaţi cu acest „frig”
– Va avea şi escortă?
– Da, câţiva bulgări mari de ceaţă şi-un număr de tigri din crescătoriile ei…
– Şi cine mai trebuie să vină?
– Cum cine?… Invitaţi mai mărunţi… vin Pirineii cu arborii lor, Dunărea, Carpaţii, Polonia, câteva strâmtori, jungla braziliană, parcă şi fluviul Congo…
– Atunci pe lângă prăjiturele, trigoarne, feluri tradiţionale, ar trebui să mai pregătim ceva…
– Şi aceştia vin cu mâncărurile şi băuturile lor. Importantă e întâlnirea atâtor personalităţi, eternităţi…
– Şi programul, cum va fi?…
– Nu prea ştiu, încă nu s-a hotărât, dar la final, în marea încăpere, ştii tu de care vorbesc, va fi un mare dans pe muzică de valuri şi vânturi… mai exact o horă…vii cu morţii. Toţi, toţi, ne prindem, cei care au existat şi există…
– Şi părinţii noştri vor veni?… şi Mozart, Michelangelo, Prinţul Ştirbey, Columb?…
– Ţi-am spus, va fi ceva îndrăcit, te poţi gândi la un „sfârşit” sau la un „nou început”…
– Dar atunci la atâţia paşi, la atâta tropot, sub noi trebuie să fie podele, nu glumă…
– Fii liniştit,există podele ce se se sprijină pe ce nici nu gândeşti… pe hău… înţelegi, pe ceva nesfârşit…
– Da, da… hăul… am auzit de el, dar până una, alta, foşneşte, se clatină un zid…
– Stai calm, invitaţii încep să vină… s-ar putea să fie, pe aproape, familia Himalaya…
*
Admin. Gogea’s Blog. Semnalăm, cu acest prilej, și cea mai recentă carte a autorului:
„Mircea Pora e prozator-prozator. Meseriaș de cursă lungă, cu o bogată bibliografie în urmă, chiar dacă atunci cînd spui Timișoara, mai întîi te gîndești la Șerban Foarță, Sorin Titel sau Daniel Vighi. E loc însă pentru toată lumea, cred eu, Pora e un prozator care ar merita citit. Și apreciat cum se cuvine. Așa cum l-am descoperit abia în 2012, prin volumul Tour Eiffel, turiștii toamnei (Editura Paralela 45), și apoi prin prozele din Bidonul. Am dat peste un atent observator al lumii contemporane, un fin cititor de fapte, întîmplări, oameni. Calități care se regăsesc și în recentul volum Noua Aristocrație (Editura Eikon, 2018).”
(Cristina Manole, în Observator cultural, nr. 928/2018:
https://www.observatorcultural.ro/articol/realitatea-romaneasca-ieri-ca-si-azi/)
*
Gogea's Blog 
magda ursache
iulie 4, 2018
Eu stau în prăjiturica asta de proză!magda u.