Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu-Plăpumaru. Racovski şi partidul care nu există

       Iancu Moţu, reprezentant al „generaţiei 80” în istoriografia românească, s-a remarcat în primul rînd ca arheolog, participînd efectiv la mai multe „campanii” de săpături în situri romane din ţară, dar şi din Italia. A publicat cîteva cărţi de sinteză, dedicate epocii romane, (Dacia Provincia Augusti, 2004) dar şi folositoare instrumente didactice, (Atlas istoric şcolar, 2 volume, 2002 ori Mihai Viteazu, un principe renascentist, 2008), „auxiliare” menite a optimiza actul educaţional în sfera istoriei. După 1990, nu şi-a mai „refuzat” misiunea pe care, încă din familie, o resimţea ca o urgenţă, anume rescrierea corectă a istoriei (mai mult sau mai puţin) recente, în special a istoriei „mişcării” comuniste şi a comunismului din România (România şi comunismul.1919-1939, 2000).

        În cele ce urmează, profesorul Iancu Moţu ne oferă cîteva pagini semnificative dintr-o „procedură arheologică” în documente-mărturii în care s-a fixat memoria vie a unor „actori” principali de pe scena politică românească.  Nu este primul istoric găzduit pe acest blog. A mai contribuit, cu profesionalism şi generozitate, la alcătuirea „Dosarului 15 Noiembrie 1987 – Braşov„, Profesorul universitar doctor Ovidiu Pecican. Cu prietenie veche dar şi cu solidarităţi mereu reafirmate, îl primesc acum pe Iancu în „Pavilionul de oaspeţi„, pentru a „expune” aceste „cioburi” de memorie scoase la lumină de un arheolog mai mult decît calificat, chiar pasionat şi motivat, în plus, şi de biografia personală.

                  Dragă Vasile,

              Nu vreau să-mi fac păcate şi să nu-ţi trimit măcar o parte din cele ce-mi amintesc din acea Istorie a partidului comunist din România, rostită, povestită, cum vrei tu, de Gheorghe Cristescu-Plăpumaru în închisoare.

             Înainte de toate câteva lămuriri. Materialul, dactilografiat pe hârtie de mătase ( pelur parcă îi zicea), faţă –spate pe fiecare foaie mi-a parvenit în toamna anului 1985 de la L.I.,  un vechi şi foarte serios lider sindical social-democrat. Un social-democrat autentic. Omul a trecut prin mai multe închisori în perioada 1948-1953 şi mai apoi din 1957 până în 1964. La Gherla şi mai apoi la Aiud s-a întâlnit cu tatăl meu şi, fiind amândoi social-democraţi e normal că s-au apropiat unul de altul. Într-o anume prioadă , nu-mi aduc aminte bine, de altfel în material nu era specificat în care din „universităţi” s-a petrecut povestirea, a ajuns şi Plăpumaru. Pentru a-i încăiera pe deţinuţi, comandantul i-a „băgat” pe socialişti în aceleaşi camere – erau mai multe – cu „ legionarii” sperând că se vor gâtui unii pe alţii. Spre surpinderea „direcţiei” omenii s-au comportat destul de civilizat, date fiind condiţiile. Dar au vorbit. Plăpumaru parcă voia să se justifice faţă de ceilalţi, mai ales faţă de social-democraţi.

           O altă precizare cred eu necesară. Materialul a fost dactilografiat în 3 exemplare. Autorul povestirii, L. I.,  scrisese, cu creionul, pe prima pagină, că a fost dactilografiat de o doamnă din Bucureşti ( nu-mi aduc aminte numele) cu indicaţia ca la moartea sa – a lui L.I. – să fie predate, cele 3 exemplare, Bibliotecii Academiei. Ce s-a întâmplat cu celelalte două – al treilea mi-a fost confiscat – nu ştiu.

           Acum, ce îmi amintesc din material. Pe primele două pagini L.I. ţinuse să-i facă un gen de portret lui Plăpumaru. Se vedea că îl cunoscuse în perioada interbelică, prin anii 1934-35.

            „ Cristescu nu mai avea nimic din ţinuta bărbatului bine făcut, chipeş şi arogant din anii de început ai comuniştilor. Nu numai regimul de detenţie îl schimbase, cât ranchiuna şi ura care-l măcinau împotriva lui Dej şi a celor care conduceau ţara, care l-au aruncat în închisoare fără ca el să se simtă vinovat de ceva. Îi mai rămăsese doar o tipică aplecare către intrigă, către tras sforile chiar şi în închisoare. Unii dintre ofiţerii penitenciarului îl detestau pentru că avea obiceiul să facă pe dracu în patru să se dea bine cu direcţia.”

            Într-una din discuţiile dintre socialişti, la care se pare că au asistat şi unii dintre colegii legionari ( fără a se amesteca în discuţie!), Plăpumaru s-a apucat să descrie modul în care a apărut partidul.

           ( Nu mă judeca prea tare pentru povestire, îmi aduc aminte pasaje, uneori formulări aproape exacte. Acolo unde nu-mi aduc bine aminte dau sensul discuţiei. Tot ce apare între paranteze este intervenţia mea, nu a lui P.)

            „ Ştiţi foarte bine ce era România după război ( primul). Haos, fiecare făcea ce îi trecea prin cap. Atunci, eu, ca socialist la Bucureşti, am luat hotărârea de a candida la alegeri să ajung deputat. Şi am ajuns, fără prea mare greutate. Aveam ceva cheag, aveam relaţii la toţi, şi la poliţie şi la unii politicieni. Unul, un liberal mi-a zis că prea sunt frumos şi deştept ca să nu ajung şi eu în Cameră. L-am crezut şi am ajuns. Atunci au venit la mine unii tovarăşi unguri din Ardeal şi unii tovarăşi evrei de la Iaşi şi mi-au spus că Racovski ( Cristu Racovki, şeful Ucrainei) imi trimite salutări şi că trebuie să ţinem neapărat legătura, că se vor petrece fapte mari pentru ţară. Ştiam că este printre prietenii tov. Lenin care are mare încredere în el, după câte făcuse pentru soviete încă din 1916.

            După o vreme au venit câţiva tovarăşi care mi-au spus că Lenin este nemulţumit de cele ce se petrec în România, că socialiştii sunt revizionişti şi se dau cu moşierimea şi cu capitaliştii. Că trebuie să facem tot ce se poate pentru a-i lovi acolo unde-i doare mai tare. Era, parcă, imediat după ce tov. Racovski făcuse parte din delegaţia care a luat hotărârea de a crea Kominternul. Acolo, la Moscova, tov. Racovski a anunţat că în România exista un partid comunist dar că lucra în ilegalitate pentru că guvernul burghez nu ridcase încă starea de asediu. Eu ştiam că nu avem partid dar ştiam că mulţi tovarăşi, mai ales dintre basarabeni ( evrei) erau la Bucureşti şi că încercau să lovească în regimul politic. Mai ştiam că tov. din Ardeal, ungurii, aveau de gând să mişte împotriva unirii forţate cu România şi că tov. Kun ( Kun Bela) făcea minuni în Ungaria. Deci, noi cei de la Bucureşti trebuia să-i ajutăm din toate puterile. Trebuia să-i ajutăm să ţină sovietele în Ungaria şi să-l ajutăm pe tov. Racovski să lovească în regimul de ocupaţie din Basarabia. Aşa că ne-am organizat. Eu şi alţii (…. nu mai ţin minte numele lor) am primit sarcina să facem mare agitaţie împotriva măsurilor guvernului, să demascăm exploatarea ţăranilor şi muncitorilor din Basarabia şi Ardeal. Mai ales trebuia să facem interpelări în Cameră, să facem atmosferă în presă. Şi aveam unde că multe din ziare aveau în spate oameni de-ai noştri. Probleme mari n-au fost decât la Iaşi unde un muncitor de la RMS ( Regia Monopolurilor Statului) Nicolina a adunat o bandă de bătăuşi şi i-au bătut rău pe tovarăşii care au pus steagul roşu pe nişte clădiri.Steagurile au fost date jos şi au pus tricolorul românesc spre marea noastră dezamăgire. Ba au cerut poliţiei să le dea voie să-i aresteze pe tovarăşii noştri care mai voiau să protesteze. Organizaseră acolo un marş. Ocazia era înmormântarea unui muncitor brutar. Dar, naţionaliştii au oprit orice manifestare de simpatie şi împotriva guvernului pe motiv că unii dintre ai noştri aveau la ei pistoale. Păi cum să nu ai pistol? Cum să te fi apărat de poliţie sau de naţionalişti? Şi eu am avut multă vreme un revolver. Chiar şi în Camera era asupra mea. ( n. mea. Muncitorul de la Iaşi : Ion Munteanu, fondatorul unei mişcări de dreapta naţională. Omul poate fi considerat un gen de precursor al Legiunii)

            Povestea cu atentatul de la Senat.

            N-am ştiut aproape nimic de ce avea de gând Goldstein. Nici când a vrut să-l omoare pe Argetoianu, nici când a pus bomba la Senat. Nu ştiam nici eu nici alţi tovarăşi, că aripa noastră trebuia să se ocupe numai de problemele politice admise. Ştiam, încă de când m-a căutat trimisul tov. Racovski, că exista o parte dintre noi care lucrau în ilegalitate. Aşa erau dispoziţiile venite din Rusia şi de la tov. Racovski. Venise la Bucureşti, conspirat, Constantinescu. Era pornit rău împotriva bestiei de Argetoianu că aresta în stânga şi în dreapta de-ai noştri. Unii au fost bătuţi rău de tot de poliţie şi de unii de pe la armată. Când am aflat că a pus bombă la trenul lui Argetoianu mi-am zis că nu-i întreg la cap. Mă gândeam că dacă l-ar fi omorât ne arestau şi ne omorau pe toţi. Când am aflat că Argetoianu a scăpat m-am gândit că poate o să fie şi mai rău, că va dezlănţui iadul pe pământ pentru noi. Noroc că n-a apucat, că Goldstein cu Osias şi cu Leon ( Lichtbau) au pus bomba la Senat. Noi, civilii nu ştiam mare lucru. Era treaba lor a tehnicilor, care lucrau cu servicile tovarăşilor bolşevici din Ucraina. Nu-mi aduc aminte cine le-a adus explozibilul dar ştiu că unul dintre ai noştri i-a plătit călătoria de la Rieni la Galaţi şi de acolo la Bucureşti. După explozie ne-am cam dat la fund o perioadă că prea era lumea pornită împotriva noastră dar eram atenţi la cele ce se petreceau pe Nistru şi în Ardeal. Că tot atunci se luase la Kiev hotărârea să facem greva generală la CFR. Unii au zis că suntem nebuni să facem grevă politică. Ar fi fost mană cerească pentru turbatul de Argetoianu să ne închidă pe toţi. Dar ordinul a venit să facem cu orice risc. Trebuia să ajutăm, prin blocarea circulaţiei trenurilor sau prin mari întârzieri, deplasarea trupelor către Ardeal şi către Nistru. Ştiam că tov. Racovski primise ordin să atace câteva puncte din Basarabia, să provoace incidente ca să fie motiv pe pornire a revoluţiei şi la noi. Tot aşa, trebuia să dăm răgaz tovarăşilor unguri să lovească în Ardeal şi să-şi consolideze poziţia în Ungaria. De aia trebuia să facem greva. Dar a ieşit prost. Mulţi muncitori n-au vrut să intre în grevă iar alţii, naţionaliştii, au refuzat şi ne-au ameninţat că ne omoară dacă nu lăsăm trenurile să treacă. Aşa a fost la Adjud, unde doi tovarăşi au fost bătuţi de câţiva care nu erau de-ai noştri iar la Teiuş un acar l-a lovit cu o lopată în cap pe unul de-ai noştri.” E drept că şi tov. unguri din Ardeal au greşti grav. S-au apucat să umple oraşele de materiale de propagandă împotriva regimului burghez românesc şi să-i cheme pe unguri la luptă împotriva lipitorilor de la Bucureşti.”

            Unul dintre cei care asista la povestire l-a întrebat ce e cu povestea cu partidul comunist pe care l-a declarat Racovski desi nu exista.

            „ Păi tov. Racovski a făcut declaraţia crezând că face un pas mare înainte faţă de ceilalţi participanţi la congres ( de înfiinţare a Kominternului). El, Racovski, fusese cu tov. Lenin în Elveţia ( anii 1915-1916) şi ştia care erau planurile. Trebuia să se declare că există partide în fiecare ţară din Europa, ca să nu se ajungă ca burghezii şi armatele lor să atace Rusia. De aceea a crezut nimerit să spună că noi deja avem partid, că suntem de acord cu condiţiile scrise de Buharin. Că de fapt pentru noi era totuna dacă aveam partid intern sau că eram filială. Oricum tot tov.Lenin şi ceilalţi tovarăşi ştiau ce e mai bine pentru că voiau să aducă libertăţile sovietice şi la noi ca şi la trădătorii de poloni, cehi şi alţii.” La început ne-am temut când armatele au atacat pe polonezi să nu fie bătute. Dar când am văzut ce succes au ne-am bucurat, am crezut că vor veni şi la noi. Că tov. unguri în frunte cu tov. Kun vor reuşi să-i alunge pe români din părţile Oradiei şi Aradului. Dacă tov. Racovski nu afirma că avem partid nu prea aveam şanse să fie eliberaţi de guvernul burghez prin intervenţia armatei tov. Racoski.! Da ne-au cam încurcat acţiunile lui Goldstein şi a tovarăşilor lui. Mai ales atunci când şi-au pus în cap să facă evadare pentru cei care fuseseră închişi. Primise oridinele lui să-i scoată cu orice preţ ca să întărească activul combativ. Ne-au mai încurcat şi tov. Moscovici şi alţii care au început să scoată bani prea mulţi prin Bucureşti. Au început cei de la poliţie să se intereseze de unde avem banii. Ce puteam să spunem, că ni-i trimitea tov. Racovski? S-a mai întâmplat că unul dintre tehnici ( mesager) să fie prins, ca prostul, la Galaţi când aducea o sumă mare de bani în hârtii de 2 şi de 5 lei. Erau din lotul evacuat în război în Rusia şi pe care au pus sechestru tov. sovietici. Nenorocirea este că erau foi netăiate şi au păţit-o rău de tot cu poliţia.”

             Întrebat de tensiunile cu ardelenii a răspuns

            „ Ardelenii, mai ales Flueraş, erau greu de convins că este necesară conducerea tov. Lenin şi a Kominternului. Ei spuneau că ei nu sunt obişnuiţi să asculte de cineva pe care nu l-au ales. Încă mai credeau că sunt sub asuprire austriacă, să facă ce le trece prin cap. De aceea nu erau prea bine veniţi la Bucureşti şi nici nu prea vorbeam cu ei. Nu odată ne-au luat peste picior şi au râs de mişcarea noastră ( socialistă şi sindicală) spunând că avem un mare nimic. Ne-au luat pe sus spunând că ei ştiu cum se luptă şi politic şi sindical, că s-au bătut cu ungurii până la unire şi că nu sunt de acord ca noi să spunem că ei fac parte din Ungaria de Est ( nume dat de comuniştii lui Racovski Transilvaniei) şi că ar trebui să adere fie la partidul tov. Kun fie să aibă o filială a lor legată direct de Moscova”.

           ( Ideea cu „regionalizarea” partidelor comuniste avea să reapară în „ideile” lui M. Pauker, începând cu 1924. De fapt Pauker scria despre comunişti că, organizaţiile sunt separate, că fiecare zonă istorică ar fi avut un alt partid filială. Dar se poate vedea că încă în anii 1920 -22 bântuia deja povestea dezmembrării României. )

            „Ardelenii nu voiau să aibă nici măcar o conducere comună cu tov. unguri şi făceau mare scandal când se punea problema unui mod tovărăşesc de a conduce organizaţia. Voiau ca toate funcţiile să fie alese după modelul burghez, prin vot deschis şi nu admiteau numirile directe venite de la tov. Racovski. Mai făceau mare caz de activităţile lui Constantinescu, Goldstein şi nu acceptau să protesteze împotriva campaniei de a-l prinde pe tov. Bujor. Spuneau că ei nu recunosc un conducător care să fi fost trădător, dezertor. N-au înţeles niciodată că tov. Bujor a dezertat pentru ideile sale socialiste şi comuniste, nu din laşitate. Nu te puteai înţelege cu ei nici când era vorba despre organizarea de acţiuni în forţă. Adică nu voiau să ia parte la acţiuni de organizare a unor evadări, în greve politice, în acţiuni de protest de stradă. Când auzeau că este nevoie ca unii tovarăşi să fie înarmaţi să răspundă la nevoie forţelor poliţiei săreau ca arşi. Spuneau că au văzut ce se poate întâmpla când un muncitor este înarmat şi se bate cu poliţia. Aminteau de unul, Weiss din Timişoara care ar fi tras fără niciun motiv asupra unui gardian public. Au urmat razii în câteva fabrici particulare din oraş şi au fost arestaţi şi bătuţi rău vreo 7 tov. care aveau arme asupra lor.”

            „ Ardelenii n-au acceptat nici să organizeze întruniri ale socialiştilor la care să se pună problema acceptării propunerilor tov. Buharin în vederea trecerii la partidul comunist. Spuneau că ei nu acceptă condiţii din afară.”

Etichetat: Gheorghe Cristescu, Iancu Motu, Plapumaru, Racovski

Posted in: Anamnesis, Pavilionul de oaspeţi