Am crezut multă vreme (din motive de implicare personală, care mă puteau împinge fără voia mea în subiectivism) că despre Revoluţia română din decembrie 1989 trebuie „vorbit” de la acea distanţă de la care, cum a crezut şi Pascal, „nu se mai vede nasul prea lung al Cleopatrei”! Şi, desigur, nu mă gîndeam la nasul celebrei păpuşi însufleţite a meşterului Gepetto! Dar două lecturi recente mi-au arătat că, uneori, departe e mai aproape decît foarte aproape, şi aproape e mult mai departe decît departe! Altfel spus, atunci cînd este vorba despre poziţionarea personală, individuală faţă de evenimentele din decembrie 1989, ipostazele de implicat şi/sau spectator sunt greu de definit. Sunt cauze multiple care au alimentat, conştient şi inconştient, această stare de confuzie, la rîndul ei voluntară sau involuntară, dar nu acestea fac acum subiectul acestor rînduri. (Există deja o bibliografie destul de stufoasă asupra temei. După cum, şi „profesionişti” ai acesteia.)
Întîmplarea a făcut să iau cunoştinţă, cam în aceleaşi zile, de două „documente” care, deşi foarte diferite şi „emise” la mare distanţă în timp unul de altul, referă la acelaşi eveniment. Şi amîndouă, deşi o fac aparent „de departe”, trădează un „aproape” care te pune pe gînduri. Mai întîi, este vorba despre un articol din Le Monde, apărut în ediţia din 26.10.1989 (!). Iată-l (fotocopiat cu mijloacele tehnice ale timpului):
Găsim aici, anunţat cu două luni înainte de revoluţie, Frontul de Salvare Naţională. Cel despre care generalul Militaru afirma aproape răstit, vădit iritat de prezenţa lui Petre Roman, în clădirea fostului CC al PCR, în noaptea de 22 decembrie, acoperind vacarmul care se iscase în timpul primelor discuţii, conduse de Ion Iliescu, pentru constituirea primului Consiliu Naţional Provizoriu, care nu avea încă nume: „Frontul de Salvare Naţională există încă din august!” Din acel moment, Revoluţia era abandonată în stradă şi substituită de ceea ce se va numi mai tîrziu, uneori în exces şi nu totdeauna cu dezamăgire, lovitura de stat din decembrie 1989. Putem deduce din toate acestea că de la Paris se „vedea” mai bine decît de la Bucureşti! Atîta doar, că la Paris nu se putea muri! La Paris erau doar… „portocalele”, la Bucureşti, (şi în alte locuri din ţară), morţii!
Al doilea „document”, este însă extrem de recent. Este vorba de volumul coordonat de Cristina Hermeziu, Revoluţia din depărtare, (Editura Curtea veche, 2011). Iată un fragment din prefața scrisă de profesorul Adrian Cioroianu, fost ministru de externe: “Pentru cititor, nu garantez deloc o lectură uşoară, nici tonică şi nici cu happy end obligatoriu. (…) Rememorările unora sunt banale, ale altora sunt veritabile scenarii de film, altele par fragmente de romane noir. Dar, peste toate, există o încercare comună: aceea de a găsi o explicaţie pentru acea revoluţie consumată individual în depărtare de ţara natală. (…) volumul propus de Cristina Hermeziu — şi de interesanţii săi coautori — este nu numai un pas în direcţia bună, ci şi un pas mai sus: adică în sensul în care românitatea nu doar va fugi de ea însăşi, ca până acum, ci va găsi şi un moment de reflecţie calmă, pentru a lua ceva distanţă de propriile-i clişee, pentru a privi spre sine şi a încerca să se redescopere, înţelegându-se ceva mai bine.” Voi considera acum suficient atîta despre carte. Mă voi opri, însă, la unul dintre „interesanţii săi coautori”, pentru că în cazul ales avem de-a face cu o halucinantă contopire a „apropierii” cu „depărtarea”. Este vorba despre doamna Corina Şuteu, devenită „celebră” peste noapte în chestiunea „poneiului roz”, o „femeie tare” cum era prezentată într-un interviu din 2oo9 : http://old.cotidianul.ro/femei_tari_corina_suteu_vad_doar_realitatea_care_ma_intereseaza_pe_mine-78569.html . Iată şi capitolul semnat de dumneaei în acest volum: Exilul, sau a trăi cu o absenţă . Citindu-l, am identificat „ecouri” „traduse” de Ion Cristoiu (cu care a deambulat abulic autoarea prin Bucureşti în 22 decembrie 1989) ale „temei” principale din primul „document” prezentat („Asta nu e nici o revoluţie spontană”, ne comunică, „din depărtare” şi după douăzeci de ani, că i-ar fi spus marele vizionar politic Ion Cristoiu, la acea dată, nici mai mult, nici mai puţin decît redactor şef la revista Teatru, poziţie de la înălţimea căreia avea ca sarcină de partid temperarea spiritului contestatar din teatrele României!). Deşi în chiar centrul evenimentelor, la Bucureşti, doamna Şuteu nu „vedea” ! Dar „vede” acum, „din depărtare”! (De altfel, chiar dumneai recunoaşte: „Am şi acum aceeaşi formă de inconştienţă şi de autism pe care am avut-o şi când am plecat. Adică o mare capacitate de negare a realităţii, văd doar realitatea care mă interesează pe mine.”) Care „depărtare” se dovedeşte, însă, mult mai aproape decît s-ar crede, căci dincolo de obscuritatea amintirilor domniei sale despre acele zile, deşi „în exil”, domnia sa este şi Director al Institutului Cultural Român de la New York! Adică, exil pe banii ţării!? Aici mărturisesc că m-am „blogat”: despre ce „absenţă” vorbeşte doamna Corina Şuteu? Dacă despre onestitate e vorba, atunci chiar m-a cucerit! Pentru dumneaei, nu ştiu dacă „pasul” în exil a fost în „direcţia bună”, dar sigur a fost „în sus”! Pentru că nu este doar o „ambasadoare” a României, ci chiar mai mult, „ambasador al traducerilor din literatura europeană„, cum scria de curînd The New York Times. Aşa cum îi stă bine unui „exilat”!
Gogea's Blog 
Adrian A. G.
mai 18, 2011
A fost descoperit certificatul de revoluţionar al lui Bălcescu
Pentru istorici bucuriile sînt rare şi ele ţin de norocul pe care îl au de a da peste documente străvechi. De asta o obsesie a românilor, în ultima sută şi juma’ de ani, a fost cum arătau certificatele de revoluţionar care au fost împărţite după Revoluţia din 1848 în Ţările Române. Oare semănau cu certificatele de revoluţionar ale revoluţionarilor de la revoluţia din perioada 1989 – 2000? Sau cu cele de la „noua revoluţie agrară”? Ceea ce se cunoaşte din istorie este că respectivele certificate, „de la patru’şopt”, s-au împărţit, în cea mai mare parte, în sistem „colivă”, adică cei mai din faţă, cei mai îndrăzneţi şi cei mai obraznici au pus mîna pe certificate. De aici a apărut şi zicala care se regăseşte şi în manualul de istorie alternativă: „Obraznicul mănîncă praznicul”. Pentru posesorii de certificate de revoluţionari ai Revoluţiei din 1848 au fost prevăzute o serie de drepturi, destul de tentante, care au determinat o adevărată bătaie pentru obţinerea lor. De asta din 1849 şi pînă prin 1870 s-au tot acordat certificate de „revoluţionar al Revoluţiei de la 1848” în toate comunele şi orăşelele provinciilor româneşti, pe care au pus mîna care cum au apucat. De exemplu, cetăţenii din Caracal au aflat că a avut loc Revoluţia de la 1848 abia la vreo doi sau trei ani, dar au tras tare şi în vreo cinci, şase ani aveau cîteva sute de revoluţionari cu certificate în regulă, mai mulţi decît Ploieştiul şi Tîrgu – Frumos la un loc. Oricum, la vreo doisprezece ani de la Revoluţie, în toate cele trei provincii româneşti erau în jur de optîsprezece mii de revoluţionari. Mulţi? Întrebaţi de ce au făcut Revoluţia, Bălcescu, Bărnuţiu, Avram Iancu şi chiar şi Al.I.Cuza au răspuns direct: „Pentru drepturi! Să primim şi noi cîte un hectar de pămînt de la stat, să avem dreptul la o tarabă în vreo piaţă, eventual să fim scutiţi de impozite, să devenim cetăţeni de onoare prin comune, bineînţeles dacă vor vrea acest lucru consilierii locali, să ni se facă şi nouă cîte o statuie pe ici, pe colo!”. E logic. Multă vreme nu a fost găsit nici un exemplar din aceste certificate. Însă din Palermo, acolo unde a murit Bălcescu, a venit vestea că a fost găsit certificatul de revoluţionar al acestuia. Acum i se caută urmaşii ca să li se dea dugheana din piaţă la care au dreptul, pentru care a luptat străbunul lor. Certificatul e semnat – aţi ghicit? – de Al. I. Cuza. E clar că a dat la toţi amicii. Ne şi întrebăm cîţi dintre cei care apar în cartea de istorie ca revoluţionari au participat cu adevărat şi cîţi s-au învîrtit de certificat? E o chestiune la care trebuie să reflecteze istoricii de azi…
vasilegogea
mai 18, 2011
@Adrian A. G.
Marturisesc ca inteleg si nu prea: indecizia de a alege clar intre pamflet, fabula, o judecata clara si directa induce impresia ca stii multe, dar spui putin. Din prudenta? Din teama? Din generozitate? Ori din oarece frustrare? Ce au Balcescu si Barnutiu cu ceea ce se ascunde (dar se si ofera!) dincolo de „sugestiile” din textul asta?
Adrian, poti mai mult!
Adrian A. G.
mai 18, 2011
Vasile, draga, ma amagesti/dezamagesti … ! Cetim texte diferite, revolutii diferite. La Revolutia ta citi morti si citi revolutionari au fost numarati in final?
Culai
mai 18, 2011
Domnule Vasile Gogea,
când neicanimenele de mine i-a zis parangheliei din decembrie 1989 pe adevăratu-i nume, am fost contrat. Ceea de au răsuflat (înainte, dar mai ales după!) „couvreurii” vestici, unii ca mine (nu cei din bandele deja organizate, nici uniformele, nici civilii cu gradele pe legitimaţie sau direct pe umăr-piele prinse, chiar sub sutane), vreo câteva bune mii de exaltaţi şi cam toţi atâţi gură-cască, am pătimit în direct, nu la televizor. Dintre aceia s-au nimerit (ori, poate deliberat ales) victimele de la Străuleşti… Bellu n-a avut o alee pentru ei. Bine că poate vinde cavouri istorice, pe nimica, bulibaşilor din cele 2 cămările reunite.
Vă invit, cu prima ocazie ajuns la Bucureşti, să adăstaţi în dreptul fostului CC, de pe al cărui acoperiş a zburat „cuplul” deja osândit… Veţi constata, ca mine şi alţi nedumiriţi de atunci, că NICI UN GLONTE N-A ZGÂRIAT MĂCAR FAŢADA, NICI UN GEAM NU S-A SPART (decât, poate de curent, ori dinlăuntru, de vreun apucat, dar nu până după Crăciun!).
Asta, în timp ce blocul”securiştilor” de peste drum era ciuruit şi incendiat dinspre CC, biserica Kreţulescu şi Palatul şi toată calea Victoriei (nu de la Cercul Militar, numai de la Telefoane, la h. Bucureşti, şi biserica Albă), trecute prin foc şi pară. BCU (cu Stirexul la parter) – în semiruină doar într-o singură groaznică noapte. Până şi Ateneul a fost atins de tembeli, mai ales în frize; … dar nu, şi AthenePalace, fiindcă acolo le erau comilitonii carii aveau plăcerea să privească la ce se petrece afară în timp ce serveau ce le servea chelneriţa pe care o mângâiau.
Într-o zi, am avut curiozitatea să văd dacă statua lui Eminescu n-a fost atinsă de tir de tembel. Din fericire, nu. Doar O Garoafă de purpură, la picioare. Trecuse, pesemne, pe-acolo, Domnul Bogza…
Cum propuneţi să-i spunem de-acum înainte „evenimentului”: pălitură de osândă, ori loviluţie?
Opţiunea mi-o ştiţi.
Un Ne(secerat de rafalele de la Stirex)cunoscut, cu buletinul uitat acasă!
vasilegogea
mai 18, 2011
@Adrian A. G.
Adrian:
1. nu e „revolutia mea”, poate eu am fost, fie si partial, al ei;
2. e normal sa fie mai multi revolutionari decit morti; daca ar fi fost invers, nu s-ar fi schimbat nimic; daca sunt prea multi, asta e alta problema si am declarat din primele rinduri ca nu asta e tema postarii;
3. simt o oarecare iritare „de fond” in „tonul” tau si inca nu-mi dau seama de ce; esti „prea aproape”, sau „prea departe”?
4. toate, dar toate revolutiile din istoria lumii au sfirsit printr-o lupta nu tocmai „revolutionara” pentru exercitarea noii puteri;
5. partea urita, greu de acceptat de unii care au avut ghinionul sa scape teferi din revolutie, dar nu au escaladat treptele noii puteri, este data cei care, beneficiind de tot ce s-a putut, schimba „ochelarii” cu care privesc evenimentele in functie de pozitia in care se afla (fara ca asta sa insemne ca sunt miopi sau prezbiti!).
Dar, strict la „topic”: cum „vezi” tu aceasta situatie, in care pare sa se afle d-na Corina Suteu – in acelasi timp (auto)”exilata” si diplomata a statului pe care l-a parasit de buna voie?
Ajuta la ceva evocarea lui Balcescu in aceasta discutie? Nu crezi ca e o inadecvare flagranta intre termeni?
vasilegogea
mai 18, 2011
@Culai
In mare parte, raspunsul dat d-lui Adrian A. G. contine si raspunsul pentru d-voastra. As „personaliza” totusi: nu fac parte dintre cei care iau la „pachet” intreaga desfasurare de evenimente din decembrie 1989. Sunt cel putin doua, daca nu trei etape distincte. Din care prima (sau primele doua) este (sunt) revolutionare, cu toate atributele care califica astfel un eveniment in istorie. Aceasta tentatie, sa nu-i spun altfel, de a devaloriza „en gros” totul nu serveste, pina la urma, decit tot acelora de care va plingeti atit de plastic!
Dar, va pun si d-voastra aceeasi intrebare: cum vi se pare ca cineva care declara acum ca a stiut inca din 22 decembrie ca „aia nu e nici o revolutie spontana”, care s-a autoexilat din motive profesionale si economice (caci acea ne-revolutie i-a adus totusi posibilitatea de a calatori liber oriunde in lume!), devine diplomat al statului pe care l-a parasit si al carui moment zero al genezei sale nu-l recunoaste?
Culai
mai 19, 2011
De atari specimene (limaxus politicus) nu mă ating, deoarece încă din copilărie mi-a fost scârbă de ele: le asimilam cu cele pe care călcam involuntar când coboram în pivniţă, după alimente.
Prefer să polemizez (cordial, sper!) cu d-voastră şi oaspeţii, cavaleri, ai acestui sălaş.
Deci, scuze: Timişoara o fi prima etapă (deşi se ridică şi acolo ???multe)… Dar, de acolo, încolo, eu n-am perceput decât O Mare Bulibăşeală cu inşi în transă împinşi în prima linie, să moară, de către lichele-n pulovăre proletare. Pe fosta Republicii, apoi chiar la blocul unde am stat în ospeţie, am remarcat prima oară „zgomotecile”. Aveai impresia că se trage-n prostie, cu înverşunare… Te uitai, să vezi de unde se trage (oricine cu armata la activ simte, ştie de unde se trage, localizează), dar nu observai gurile de foc, nici măcar Una!… Se „trăgeau” doar zgomote, ca să sperie lumea!… Iar, cât despre victime şi chiar arestări, îmi pare foarte rău să vă spun: au făcut parte din plan. Nu-mi place să dau nume de securişti, dar unul, ocupat cu filajul, a scris negru pe alb, cam aşa: „cei care au îndemnat la revoltă au fost oamenii noştri, ca să putem aresta cât mai mulţi turbulenţi, să degajăm străzile; pe ăia i-am arestat, pe ai noştri i-am eliberat să-şi continue misiunea… păcatul nostru a fost că la un moment dat (spunea securistul, nu eu), nu ne-am mai înţeles cu miliţia şi armata, care au început să ne vâneze, acuzând că numai noi am fost poliţia politică a dictatorilor”.
Ce mama-n… de revoluţie, când totul se făcea cu ştirea şi la comanda structurilor politice şi militare care-l serviseră şi pe cel pe care nu mai voiau din motive ce vor ieşi, sunt sigur, la lumină… Poate, fiindcă nu erau lăsaţi să fure aşa cum s-a dovedit că se pricep să o facă, al naibii de bine, de vreun pol de ani… A fost, atunci, revolta hoţilor, nicidecum revoluţia asupriţilor. Chiar, nu se vede?
„Libertăţile” pe care le-aţi invocat (chiar şi asta, de a ne deschide, aici, sufletele!) sunt coltucele de pâine, ulcica de vin popular şi panarama ce ni se oferă, ca EI, sforarii&compania să poată face Tot ce şi-au propus.
Deocamdată, totul le-a mers: fiindcă pe ruşi în cot îi doare de noi, iar occidentalii abia aşteaptă să ne vadă aneantizaţi din istorie.
Nu mă întind mai mult; şi aşa…
vasilegogea
mai 19, 2011
@Culai
Incerc de douazeci de ani sa abordez tema revolutiei non-emotional. Desi e greu pentru cineva care a fost implicat cu maxim de risc in eveniment. Va recomand si d-voastra cartea Ruxandrei Cesereanu, „Decembrie ’89.Deconstructia unei revolutii”, (Polirom,2oo4). Ajuta la sistematizarea scenariilor posibile, nu neaparat la alegerea unuia dintre ele. In ce ma priveste, sustin pozitia lui Virgil Ierunca, potrivit caruia revolutia din Romania are un prolog in insurectia din noiembrie 1977 de la Brasov, si un epilog „deschis” (adica neconsumat) in Proclamatia de la Timisoara, din aprilie 1990. Intre aceste doua date istorice se consuma procesul revolutionar. Dupa, vin violentele de la Tirgu Mures, Piata Universitatii, mineriadele, haituirea M.S.Regelui Mihai prin tara, adica instaurarea „democraturii”, care a esuat (sau a izbindit!) in mafiocratia de azi. Punctum.
In ce priveste specia numita „limaxus politicus”, si mie imi produce greata. Dar trebuie luptat cu ei. Nici in gradina de flori nu-i tolerez: imi maninca radacinile!
Gheorghe Iosif
mai 19, 2011
Cine e seful exilatei inchipuite? Parca unul care ne considera patibulari si care, la randu-i, salta banet greu din bugetul Romaniei? De ce ne-am mai mira atunci? Daca exista „dragose cu forta”, de ce n-ar exista si „sictir cu drag”?
vasilegogea
mai 19, 2011
@Gheorghe Iosif
Buna dimineata!
George, exista si… „crime pasionale”, „din dragoste”. De pilda, din dragoste pentru putere! De astfel de crime este raspunzator Ion Iliescu. Dar nu numai el…
Culai
mai 19, 2011
O Rezistenţă – făţişă ori subterană – s-a consumat mereu în România cea ni’când democratică et semper demagogă. Pentru a stârpi formele ei de manifestare, toţi opresorii au practicat, în avalanşă: delaţiunea, ostracizarea, izolarea, eliminarea.
Şi eu gândeam exact ca d-voastră; doar, că Revolta s-a instalat simultan cu Ocupaţia şi că s-a acutizat şi după retragerea de formă.
De fapt, în lipsă de stromboli, etne, vezuvii, natul nostru e un popor de alt tip de vulcani, încă nestinşi… Pentru domolirea forfotei lor, coercitorii au silit la exod truditorii şi au produs în serie fnr,fnr,fnr troglodito-mutanţi cu bile de popice-n loc de ţeste, cu pumni în loc de mâini şi berbeci în loc de picioare. Manipulaţi de aceiaşi sforari, ca şi de odrăsliţii lor, care au distrus Rezistenţa: din munţi, de pe ogoare, din uzine şi combinate, de la catedre şi din partea inaculatelor conştiinţe hipocrate şi de sutană.
Mai ieri-alaltăieri, o încă jună (nici 40 anuţi) funcţionară dintr-o primărie, a scăpat un porumbel: „şi cu ăsta ce facem, tovarăşu’secretar…” Privind atent în jur, apoi şi la „acei” care au venit tot când au vrut, nu când trebuia să le ceară bunul simţ să fie, am realizat că, de fapt, eram manipulaţi – democratic-aiurea – de aceiaşi activi activişti dinainte, care ne manipulau marxist-socialist. Scorţoşenia, mascată de zâmbetul populist. Doar atât.
vasilegogea
mai 19, 2011
@Culai
E corect, dar, ca sa citez o mare figura a Rezistentei armate anticomuniste din Romania, „brazii se fring, dar nu se indoiesc”! Vreau sa spun ca nu cu lamentatii putem incerca macar sa schimbam ceva, ci cu atitudine si actiune – nu „revolutionara”, cu atit mai putin anarhica, ci organizate institutional, prin proceduri democratice, atitea cite le avem, si incepind din imediata vecinatate a persoanei noastre sociale. A tot transfera raspunderea pe „manipulare” mi se pare a te complace intr-un somn letal prelungit.
mariusmioc
mai 19, 2011
Ca o completare la articol:
Apelul FSN difuzat la Europa Liberă în 29 august 1989: http://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/25/apelul-fsn-radio-europa-libera/
Nicolae Militaru despre afirmaţia sa că „Frontul există de 6 luni”: http://mariusmioc.wordpress.com/2010/03/04/nicolae-militaru-despre-afirmatia-sa-ca-frontul-exista-de-6-luni/
vasilegogea
mai 19, 2011
@mariusmioc
Multumesc pentru vizita si completare. Importante de la cineva care cunoaste, cum putini, istoria reala a revolutiei din decembrie.
Iancu Motu
mai 19, 2011
Bună dimineaţa!
Oare bună să fie pe o aşa mare… încrâncenare? Mai ales când este vorba despre ceva mai mult decât o opinie sau mai multe? Scriu astfel nu pentru a încinge mai mult spiritele ci pentru că povestea cu revoluţiile – inclusiv cea din 89- de la noi este cu mult mai serioasă decât pare la o primă vedere. De aceea am să-mi permit să compun un text ceva mai lung, poate şi mai sec. Luând lucrurile metodic urmează:
1. Materialul din Le Monde are darul de a arăta că în 1989 ( sunt convins că şi în anul anterior) se „cocea” ceva pentru România. Cine nu cunoaşte ce înseamnă Le Monde poate cădea în eroarea de a crede că era vorba de un simplu articol. Dar a apărut în pagina 3 (!!!) şi nu are nicun comentariu din partea vreunui redactor! Mai apoi faptul că a apărut în Franţa ( de ce nu în Germania, Anglia sau USA??) arată cine trebuia să ghideze „elementele în dezvoltare!”
2. Se folosesc termeni precum „front” – specific anilor interbelici în tentativele stângii ( totuşi destul de democratică la francezi) de a răsturna alte forţe politice. De aceea cred că însăşi formula de mai târziu ( Front al Salvării Naţionale) este de sorginte … franceză ( a se vedea câte Fronturi au dezvoltat francezii încă din timpul 89-lui lor de acum mai bine 200 de ani!)
3. Materialul era destinat cui? Cine avea acces în 89 la un exemplar din Le Monde? Dacă ne gândim bine vedem că era un material ameninţător la adresa unora din interiorul fostului PCR, să le zicem, cu delicateţe, adversarii lui Ceauşescu. Cine ar fi trebuit să-l alunge la congres?
4. Priviţi puţin la „emanaţii” din acei ani! Altfel spus CV-ul lor lămureşte foarte multe, mai ales la nivelul a ceea ce a fost guvernul şi alte poziţii înalte.
5. În document se vorbeşte, explicit, de posibilitatea de a se ajunge la vărsare de sânge în caz că nu este alungat Ceauşescu. Ceea ce s-a şi întâmplat. La acest punct mai adaug ceea ce declara, la televiziunea franceză (TF2) fostul ministru de externe al acelei perioade . Întrebat dacă la Paris se ştia de situaţia din România a răspuns că erau perfect informaţi şi că se plănuiseră mai multe scenarii. Unul dintre ele prevedea plasarea în teren a unor trupe speciale, la graniţa cu România ( puţin mai la nord de Timişoara) în caz de nevoie ( ce nevoie?). Îşi mai aduce cineva aminte de „vizita” lui Stănculescu (privată, în concediu!) în Ungaria şi întâlnirea cu omologul său din armata ţării vecine? În mod cert n-au jucat table!
6.De ce Timişoara şi nu un alt loc? Este o discuţie prea lungă şi n-ar lămuri prea multe acum. Acum spun, deoarece tăcerea este încă … mare! Dar, nu uit că în noaptea de 19 decembrie Radio Europa Liberă a transmis un telefon, în direct, din Timişoara. Un aşa-zis colonel de securitate transmitea, live!, prin intermediul ambasadei de la Belgrad, către Europa Liberă, pentru România, un apel şi denunţa numărul enorm de victime ( a apărut cifra de 60.000!). Poate crede cineva istorioara de mai sus? Poate fi verificată in arhiva Europa Libera!
7. Toate elementele,momentele sau cum vreţi să le spunem, arată că a fost o clasică…lovitură de stat, începută ca lovitură de palat. A se vedea, spre exemplu, o carte apărută la începutul anului 1990 cu titlul Un mensonge gros comme le siecle. Roumanie, histoire d’une manipulation semnată de Michael Castex, care, întâmplător era la acea vreme ( a revoluţiei!) şeful grupului de jurnalişti trimişi de Agnce France-Presse la Bucureşti.
Dincolo de toate aceste observaţii cred că am fost, cu adevărat, manipulaţi de unul sau mai multe ( cu sigur mai multe) grupuri care voiau să pună mâna pe putere. Şi, unii, au pus. Au botezat totul drept revoluţie şi au… rezolvat problema. Pentru cei care au crezut cu adevărat ( şi au fost mulţi!, poate prea mulţi!) că este momentul unei reveniri la demnitate a început un lung calvar al dezamăgirilor. Şi nu numai!
Faptul că se fac comparaţii cu alte momente – fie el şi 1848 sau alte momente – este până la un punct de înţeles. Numai că un Bălcescu, Bărnuţiu sau alţii sunt din alt ” film” vorba cuiva. Simpla apropiere a acelor vremuri cu cele din 89 arată că, din nefericire, la noi fantasmagoria şi legendarea sunt o boală veche. De pildă ceea ce se spune despre Bălcescu după cum se spune şi despre Bărnuţiu. Dar, mă întreb, câţi au citit „discursul” lui Bărnuţiu din Catedrala de la Blaj, rosti în 3 mai 1848? Am pus termenul ” discurs” şi nu Declaraţie aşa cum a fost pentru că modernizarea are uneori capcanele sale. Dar acea Declaraţie ar face pe mulţi de astăzi să roşească, să-şi plece capul şi să încerce să-şi şteargă urmele scrise de prin istoriile noastre… oficiale.
O enormă eroare a se face apropiere sau o comparaţie între 1989 şi 1848. Timpuri diferite, oameni cu totul diferiţi. Dar, ideea că la români au existat revoluţii dă bine!
Pentru unii!
Dincolo de toate zbaterile noastre de a devoala adevăruri rămâne ceva dovedit! Cine a ajuns la putere, de unde au venit şi mai vin, metodele de preluare ale puterii şi mai ales de ştergere a urmelor acelor clipe cumplite în care au ucis oameni pentru a-şi consolida puterea. Nu le convine să se spună cine a stat în spatele lor, cine i-a ajutat. Mă întreb, de pildă, de ce nu a bătut nimeni la uşa unui gunoi precum Nikolski în primele zile ale lui ianuarie 1990? Sau la uşa altui gunoi precum Drăghici!
De ce nu vorbeşte un Iulian Vlad sau alţii din zona în cauză? Nu e cazul să mai continui.
Ceea ce vreau să spun este că dacă mai credem că în decembrie 89 a fost „livoluţie” vorba cuiva,suntem ceva în genul celebrelor scene ale lui Caragiale cu Lăsata Secului! Sau a chefului de 11 fevruarie!
În rest, că odată sau cu altă ocazie s-au „dat” certificate de revoluţionar, că s-au împărţit sinecuri etc este ceva … banal la noi! Rămâne însă întrebarea cea mai gravă, serioasă: suntem atât de naivi încât să mai acceptăm „hotărârile de partid (FSN) şi de stat” ale lui Iliescu?
Ştiu că un subiect de o asemenea amploare nu se poate „rezolva” pe un blog, fie el cel în care ne pronunţăm noi. Dar poate fi un început, poate fi un loc în care să se dezvolte inclusiv atitudini care să ducă la producerea adevărului. Din păcate caractere precum cele pe care le evoca gazda noastră atunci când cita ” brazii se frâng dar nu se îndoiesc” sunt rara avis! Pentru marea, imensa majoritate a românilor, e mai comod să spună ( ca papagalii!) că a fost revoluţie. Nu-şi mai pun la muncă neuronii, mai stau la un pahar şi la un mic şi… totul e bine. Li se mai „dă” câte ceva şi e… tot bine. Vorbind acum serios, o istorie critică a momentelor cu adevărat semnificative la noi lipseşte cu desăvârşire. Şi aceasta e o problemă extrem de serioasă, nu doar un joc de intelectuali care nu au ce face în serile când nu se uită la tv.
vasilegogea
mai 19, 2011
@Iancu Motu
Ah, frate Iancule, m-ai „atins” frumos!
Scrii: „Pentru marea, imensa majoritate a românilor, e mai comod să spună ( ca papagalii!) că a fost revoluţie.” Fac si eu parte din aceasta (nu stiu daca chiar o ) majoritate care crede si stie ca a fost SI o revolutie, poate prea „naiva”, „violata” de o lovitura de stat „in trepte”, asa, ca sa fie mai putin vizibila.
Dar ramin niste intrebari „grele”: intr-adevar de ce nu i-a pus la pastrare imediat nimeni pe Nikolski, Draghici, Plesita… Ca sa nu mai zic ca era sa ne trezim cu un „guvern provizoriu revolutionar” condus de… Verdet! (pe care l-a evacuat din CC, nu Iliescu, ci un revolutionar-nu-i mai dau numele pentru ca e trecut in lumea dreptilor)
Da, cred ca ar trebui sa ne aducem aminte si de un Caragiale grav, tragic nu numai de „comediant”.
Ma bucur ca ai adus aminte de Declaratia de la Blaj a lui Barnutiu: de atunci i s-a spus „europeanul Barnutiu”! Cine era „european”, in 1989, dintre Iliescu, Barladeanu, Brucan, Militaru, Roman, Magureanu, Vlad, Stanculescu… ? Daca nu ar fi fost presiunea continua din primele luni a revolutionarilor autentici, cei care (da, neinformati, naivi, „manipulati”) au fost gata sa moara (e vina lor ca n-au murit toti?), restauratia ar fi avut dimensiuni si mai dramatice.
Profesore, acestea sunt fapte, nu speculatii!Sigur ca nu toti spectatorii la evenimentele de atunci cunosc toate „amanuntele”, dar de aici pina la a bagateliza, pina la urma si sensul sacrificiului a peste 1100 de oameni (intre care, atentie!, nici un fost detinut politic!), mi se pare prea mult pentru a accepta.
InimaRea
mai 19, 2011
S-o luăm altfel: „Revoluţia proletară” („socialistă”, apoi) a-nsemnat abolirea monarhiei şi a pluripartidismului, naţionalizarea, colectivizarea. (Şi altele dar e de-ajuns înşirurire pentru ce interesează în acest punct). Deci, Regatul România – democraţie parlamentară – a dispărut ca şi cum nu fusese, în 5-6 ani.
După 1989, a dispărut – tot aşa – „România socialistă”: privatizarea masivă, pluripartidismul, economia de piaţă, relaţii economice capitaliste. În cel mai rău caz – dacă nu voim cu nici un chip să numim revoluţie ce-a-nceput în decembrie 1989 – putem numi contrarevoluţie procesul care a dus la revenirea Ro, la statutul său dinaintea lui 1945 (6 martie).
Probabil că dificultatea de a gîndi ca revoluţie acel moment vine din cantonarea în strict perioada imediat următoare – de pînă-n mai 1990 – cînd eşalonul II al PCR a pus mîna pe putere. Dar, odată cu victoria în alegeri a şi guvernarea CDR (1996) revoluţia (contrarevoluţia) este vizibilă cu ochiul liber. Mai ales că, după reinstalarea FDSN (PDSR) la guvernare, procesul a continuat, nu a fost întors. A două guvernare Iliescu – Guvernul Năstase – a creat condiţile tehnice pentru aderarea Ro la NATO şi UE.
Problema istorică de care se loveşte Iliescu, azi, este aceea că el n-a vrut să iasă din scenariul care-i fusese scris şi predat spre „implementare”. Eu sper ca el să-şi fi scris memoriile şi să aflăm, totuşi, „directivele” de care a trebuit să ţină seama, după preluarea puterii şi pînă la căderea lui Gorbaciov (august 1991). Să ne amintim că tot printr-o lovitură de stat a stopat accelerarea procesului de trecere la capitalism, prin îndepărtarea Guvernului Roman. El încă mai visa – probabil, la un socialism cu faţă umană. Cinstit vorbind, de aceea şi fusese ales de „scenarişti”, în funcţie – probabil – de înţelegerea din Malta, dintre Bush şi Gorbaciov. Poate că maximum de „deschidere” ce-i era accesibil – în 1991 – era gulaş-socialism deşi, deja, faza aceea fusese defintiv îngropată.
O altă dificultate a-nţelegerii corecte a procesului demarat în dec 1989 vine din ecartul tot mai vizibil dintre politica FSN (FDSN) şi „graba” străzii, care voia ruptura imediată, totală şi ireversibilă cu fostul regim. Aici, ar fi de-ntrebat dacă „graba” ar fi fost benefică ori, dimpotrivă, ar fi produs evenimente ce n-ar fi putut fi ţinute sub control. Eu îmi amintesc două împrejurări de atunci: „Evenimentele de la Tg Mureş” şi Armata a XIV-a, a lui Lebed, cel care ameninţa constant Bucureştii, cu invazia.
De curînd, am citit că Iliescu avea – în toată perioada, pînă la prima sa mare faptă de vitejie (mineriada din 13-15 mai 1990) – sprijinul constant al cancelariilor care contau, nu doar pe cel al Moscovei. Eu înţeleg, de aici, că puterile contractante ale sfîrşitului Războiului Rece s-au ţinut de „program”, o bună bucată de timp. După prăbuşirea URSS, Vestul nu s-a mai simţit obligat a respecta termenii din Malta ci a trecut la ofensivă decisă pentru a recupera statele fostului lagăr socialist, ceea ce a şi reuşit, în foarte mare măsură.
E adevărat că nu ne putem compara – ca evoluţie şi progres – cu Ţările Vişegrad ori cu cele baltice dar nici cu Ucraina, Belarus, Kazahstan etc. E altă discuţie dacă-i soarta noastră să umblăm cu jumătăţi de măsură, ori alta-i explicaţia succesului parţial – insuccesului de fond, după altă posibilă interpretare.
Dar eu zic că a fost revoluţie, iar nu doar loviluţie. La rigoare, a fost o revoluţie începută printr-o loviluţie fără de care poate că nici n-ar fi fost posibilă, chiar dacă nouă ne e greaţă, azi, de acel moment al istoriei noastre.
Culai
mai 19, 2011
Încetul pe-ncet, vom ajunge la Consensul dorit: unde Nimeni nu şuntează pre Nimeni. Şi, de unde, cei mai mai temerari şi mai vizionari decât noi (prin atuul de vârstă), vor cuteza să-ngroape definitiv emanaţiile loviluţionale.
Aştept o adevărată Revoluţie, nedictată de nici o cănţălarie venetică.
N. Lamentatu
Iancu Motu
mai 19, 2011
Dragă Vasile,
chiar că te-am atins! Am vrut să spun – şi o spun mai departe ! – că oamenii de suflet, de minte şi de inimă au CREZUT! Tu ( şi nu numai!) te-ai numărat printre ei. Tu eşti de „vină” ( şi nu numai!) că speranţa într-o normalitate vine şi pe … uliţa România! Să fim serioşi Vasile! Toţi cei de bună credinţă, iubitori de neam au crezut la fel. Au crezut că dacă un număr de superbi „nebuni” sunt gata să-şi dea chiar şi viaţa, se face….. Te-am atins! Imi pare rău că te simţi lezat. Eu m-aş simţi onorat că am avut frumoasa nebunie să cred că dacă pun pieptul ( cum l-ai pus TU şi nu numai) ţara asta se va curăţa de gunoaie. Te-am atins pentru că pe tine te doare de victimele inocente, de cei peste 1000 de morţi numai ca Iliescu et comp. să se instaleze la putere. Iar ticăloşii ştiau că tu şi mulţi alţii nu o vreţi ( nu o vrem) deoarece ştiam că este o imensă responsabilitate şi nu te duci acolo pentru un „ceferticat”, pentru a lărgi gaura la curea şi multe altele. Ticăloşia lor este cu atât mai mare cu cât, ştiind toate acestea, au MINŢIT, au ÎNŞELAT, au FURAT nu numai vieţi ci mai ales speranţe! Te-am lovit frate Vasile pentru că ştiam că pe tine ( pe mine şi pe cine mai ştie câţi) ne doare că s-a murit pentru a ne afla vadul şi cursul. Te-am lovit tocmai ca să te forţez să spui ceea ce-ai spus! Pentru că între a fii cinstit şi a cere certificat de „glorie” tu te-ai ales cu …. durerea căutării. A adevărului, a torţionarilor, a victimelor de mai ieri şi de mai demult. L-am invocat pe marele Bărnuţiu pentru că şi tu ( poate şi eu?) semănâm cu el, în idei, în poziţionare, în consecvenţă. Te-am lovit? Da, dar conştient. Pentru că victimele nu mai pot să ne ajute, după cum actualitatea papagalilor ne pune în situaţia de a nu avea nici măcar dreptul la opinie. Te-am lovit ( desigur, fără să vreau să te rănesc!) pentru că între cei care au pus pe cântar viaţa şi demnitatea vs. ciupeală, hoţie, minciună, ocultarea adevărului, tu te-ai poziţionat aşa cum o ştim. Se spune că nu orice lovitură te năuceşte. Unele provoacă reacţii. De-aia te-am „lovit”.
Culai
mai 19, 2011
Acea carte, de la pct.7, o am lecturat şi io. De acolo, am preluat şi hazos-licenţiosul mot „couvrir”…
Culai
mai 19, 2011
Prietenul adevărat, numai la necaz e probat!
Iancu Motu
mai 19, 2011
D-le. Culai,
Vă mulţumesc pentru apreciere. Cu Vasile ne ştim de atâta amar de ani încât nu mai „funcţionează” povestea cu … era să aveţi o scamă. Noi ne putem şi încontra, şi certa, dar fără mânie. Iar Vasile, care arde ca o lumânare, prea se risipeşte crezând că dacă el e cinstit toţi ar trebui să fie. De pildă, povestea cu doamna Suteu, care face figuraţie de la New York, cu statut diplomatic, cu postul călduţ de la ICR „cetire”, care-şi pune întrebări de genul să mai vină ori nu pe aici. Păi dânsa are a se pronunţa asupra lui decembrie 89, asupra a celor ce au fost sau n-au fost? Şi să-l mai amestecăm în povestea asta şi pe marele maestru al aşa zisei mereu de partea celor din opoziţie( Cristoiu, desigur)? Admit că oricine are dreptul să se pronunţe inclusiv asupra celor petrecute în 89. Dar s-o facă pe bază de minimă cunoaştere. Cunoaştere înseamnă documente, imagini,urme de glonţ sau de cismă şi câte şi mai câte. Nu avem a ne lansa aici în a ne apăra unul pe altul ( Vasile pe mine sau invers) ci a încerca, fie şi oarecum subiectiv să discutăm, fără prea multă patimă ( oare se mai poate?) despre adevăr.
Iancu Motu
mai 19, 2011
O analiză cinstită şi foarte aproape de adevăr. Într-un fel aţi concentrat aproape 20 de ani de frământări în câteva fraze. O singură observaţie însă. Atunci când am scris mai în batjocură mai în ciudă „livoluţie” am avut în gând cele din decembrie 89- martie 90 şi până la Piaţa Universităţii şi marea mizerie a mineriadei. Dar termenul ( peiorativ, desigur) nu se referea la cele din stradă, la cele ce porneau din imensa dorinţă de revoluţie reală! Adică de depărtare cât mai rapidă de infernul roşu. Că au greşit, poate, este de discutat. Nu răstorni o lume într-o zi sau o lună. Trebuie timp şi mai ales resurse. Umane! Oameni care să fie capabili să înţeleagă, să vadă peste un număr de ani. Dacă i-am avut ( şi am avut!) am ratat şansa de a-i pune la locul nimerit şi de a-i seconda.
InimaRea
mai 19, 2011
Mă tem că idealizaţi „strada”, d-le Moţu. Că, tot din acest impuls, socotiţi că „imensa dorinţă de revoluţie reală” era curentul general din România anilor 1989-1991. Nu cred că era. „Imensa dorinţă de revoluţie reală” era a doar cîtorva – de aici, şi „păcatul” de a fi făptuit tranziţia cu alţi oameni – cu totul diferiţi de cei la care vă referiţi („Oameni care să fie capabili să înţeleagă, să vadă peste un număr de ani”).
Se spune că nu-ţi poţi alege rudele, cu primă referire la cele mai apropiate. Dar le poţi renega, uita, părăsi. Tot aşa e şi cu poporul – te naşti român dar poţi deveni francez (altceva) prin adopţie, pînă acolo unde urmaşii tăi nici nu-ţi mai respectă ori recunosc obîrşia (cazul Marie-France Ionesco, nu-i aşa?)
Cît mă priveşte, mi-a fost mai greu să mă-mpac cu mine decît cu „românii”. Cînd am reuşit a mă accepta/resemna, a fost floare la ureche să-i pot accepta şi pe „fraţii mei”. Socotesc onestitate – din parte-mi – a-i vedea aşa cum sînt (au fost) iar nu a-i cosmetiza în culorile unui idealism care nu le stă în fire. Cumva, nonidealismul acesta este o condiţie a supravieţuirii. Mai bine, nu mă-ntreb ce-aş fi preferat – să aparţin unei naţiuni idealiste, riscîndu-şi existenţa cu fiecare ocazie, ori să fac parte din asta – rezistentă ca o fosilă vie?
Iancu Motu
mai 19, 2011
Pentru Dvs. Inima Rea,
trebuie să recunosc, am idealizat dar când m-am referit la imensa dorinţă de schimbare nu am luat în calcul … toată strada! Aveţi perfectă dreptate în legătură cu rudele, neamul, locul de naştere sau de adopţie ( refugiu, exil etc). Am idealizat deoarece îmi place să cred că idealurile nu se sting chiar atât de uşor, chiar dacă între idealuri şi analiza extrem de lucidă a lui Drăghicescu este o distanţă enormă. Când m-am referit la stradă am avut în vedere în primul rând pe cei care gândesc şi se frământă precum cei care scriu şi pe acest blog. Ştiu foarte bine ce scria LeBon în legătură cu psihologia mulţimilor şi sunt de acord cu marea majoritate a ideilor sale. Totuşi, mai sper că trezirea vine, că luciditatea mai poate găsi drum printre zoaiele şi manelele cotidianului. Tocmai de aceea m-am „răstit” un pic la Vasile pentru că ştiu că nu este un agent cultural aflat în treabă pe la New York şi care are sfârşeli de circumstanţă.
mariusmioc
mai 20, 2011
Observaţie legată de punctul 6 din comentariul lui Iancu Moţu: „nu uit că în noaptea de 19 decembrie Radio Europa Liberă a transmis un telefon, în direct, din Timişoara. Un aşa-zis colonel de securitate transmitea, live!, prin intermediul ambasadei de la Belgrad, către Europa Liberă, pentru România, un apel şi denunţa numărul enorm de victime ( a apărut cifra de 60.000!). Poate crede cineva istorioara de mai sus? Poate fi verificată in arhiva Europa Libera!”
Arhivele Europei Libere pot fi într-adevăr verificate. De pildă, la mine pe blog: http://mariusmioc.wordpress.com/mijloacele-de-informare-in-masa-straine-in-decembrie-1989/
Este o minciună sfruntată că Europa Liberă a transmis în 19 decembrie 1989 numărul de 60000 de morţi. În 19 decembrie 1989 Europa Liberă spunea: „Informaţiile despre numărul victimelor sînt deseori conflictuale (…) Numărul morţilor variază de la doi la cîteva sute” http://mariusmioc.wordpress.com/2009/11/18/europa-libera-19dec89-prima-editie-audio/
Se face confuzie între două fenomene distincte: revoluţia (16-22 decembrie) şi contrarevoluţia (după 22 decembrie 1989, cu aşa zişii terorişti). Dezinformare sistematică abia după 22 decembrie a apărut (la contrarevoluţie) iar principala ei sursă era FSN şi Televiziunea Română „Liberă” http://mariusmioc.wordpress.com/tvr-in-decembrie-1989/
Că la 21 de ani de la evenimente apar comentarii de tipul „vai ce a mai minţit Europa Liberă în 1989”, asta nu înseamnă decît continuarea dezinformării de atunci, prin ascunderea principalilor vinovaţi de dezinformare şi oferirea de ţinte false pentru opinia publică.
Europa Liberă şi presa apuseană are vina de a fi preluat informaţii de la TVR şi de la FSN. Cei 60000 de morţi au fost comunicaţi OFICIAL de guvernarea FSNistă prin procesul Ceauşescu. Normal că mass-media din toată planeta a preluat un asemenea comunicat oficial, dar nu trebuie acceptate încercările de a ascunde răspunderea FSN indicînd diversionist ţinte false.
C(l)inic
iulie 27, 2015
S-ar afla tot adevarul despre evenimentele din ’89, daca Iliescu ar fi arestat si sub amenintarea cu moartea ar fi fortat sa declare tot ce stie… dar cine s-o faca? Va muri de moarte buna, ducand cu el secrete ce ar bulversa scena politica… multi dintre capii de atunci n-ar mai fi decat niste jigodii jigodate…