Călin-Andrei Mihăilescu: Ultima moarte a lui Ion Stratan

                Textul reprodus în continuare reprezintă prefaţa scrisă şi trimisă în grabă, din Canada, cu inima strînsă, de Călin-Andrei Mihăilescu*.  Ar fi trebuit să fie o prefaţă la un volum antologic, original alcătuit după indicaţiile amănunţite referitoare la format, paginare, ilustrare, coperţi, culoare date editurii de Nino. Aşadar, la un volum antum. O singură săptămînă a fost de ajuns ca volumul să devină unul postum. Iar prefaţa, un necrolog. Recitind-o astăzi, îmi dau seama că e mai mult decît atît. Motiv pentru care o reiau ca un fundal pentru această rememorare.

                 „Prietenul meu cel neavut îşi era – demult, delicat – postum. I-a fost greu, dar apoi „Greu, nu greoi/e pămîntul//Greu e vîntul.” Bolnav de mult şi multe, în tumult murise-ades – cu arta celor de -, demult. Flăcău absurd kafkienelor cascade de uşi, el scria: „Am murit într-una din aceste/Zile/Umile… Nu ştiu dacă mai e/Pe încercate.” Prin prea-multul şi prea-puţinul său, stoicismul vieţii şi al morţii sale nu poate fi prins într-o re-capitulare necropolitană, căci e un chiasm care continuă moartea în viaţă, precum, acum, viaţa-n ţărîna-ndrăgostită. De aceea ştia să se vadă dinafară, inimă exorbitantă în trup oprit: „A căzut o pasăre/ca mai mult din/mai puţin, precum/ce rămîne din mine:” Căderea, mai atotcuprinzătoare decît cea calculată de Newton, i-a fost şi stare gregară. Chiasmul lui stoic se întreţese de-a lungul şi în jurul poeziei sale. Din lumea ortomioritică, în care „verigheta se îndoieşte de mire”, unde se nasc iarăşi şi iarăşi pagini albe-n Psaltire; din opereta crîncenaţională, cu arii de scandal pe uliţă şi bulevard, din maidanele cutreierate de haite goale de miez, Nino adesea a ieşit, fără să o poată face, însă, pe de-a-ntregul. Cum Facerea firii româneşti e Ieşirea, recunoscută istoric de retragerea dincolo de Dunăre a romanilor – de complexul lui Aurelian, şi, mitic, de pendularea lui Zalmoxe între a fi şi a nu fi aici; cum retragerea, emigraţia, moartea sunt forme de a fi împreună fără a aparţine; cum doar puţini ies din opereta istoriei în clasicism geologic; cum numai cîţiva se pot trafica din ireal spre a împlini mistic ironia; cum doar unuia i-a fost dat să fie, reîncarnîndu-i pe Bacovia şi Nichita, capichehaie a Caragialiei la ploieşti – el a fost întrutotul român: dincolo de sens.

                   Nino Stratan e poetul dispariţiei, a ceea ce mai străluceşte o dată pe orizontul singurătăţii înainte de a se face nevăzut. Ultimele sale volume se intitulează, iarăşi, testamentar, Ţara dispărută ori Cartea ruptă (iar ultimul poem al acestui din urmă volum, apărut cu cîteva luni înainte de petrecerea lui, spunea: „…şi aşa mă zbat ca un peşte pe uscat, pînă cînd/moartea mă va primi în valurile sale – FINE – „). Iubiri la ultima vedere, discrete şi preaputernice, acele scînteieri, suprareale cum straiul zeiţei, pot rămîne nevăzute. Cei(lalţi) ce le ignoră sunt rămaşii-n urmă, necesari ca paşii pe nisip. Adînci sub aparenţa lor jucăuşă, versurile lui salvează apariţiile pe cînd el, ca esenţele, poată să fi trecut neobservat. Iubea ironia cu forţa naturală a celui ce o creează. poantele sale lăsau amprentele de pe nisip să îl urmeze pe el, poet de pură elită, în democraţia lirică. Toţi – poate fără să o ştie, cu siguranţă intempestiv – se vor regăsi în arta lui Nino şi astfel vor ajunge împreună prin a nu se supune blestemului de a fi. La imperfectul liberal şi neutru folosit pentru cei plecaţi dincolo sau Dincoace, a lui era o limbă în care doar el ştia scrie, spre-a nu se şti singur. Subtilitatea sa, mania şi magia neliniştii vorbei, nu era lipsită de pericole ori prevestiri. Ecfraze ale morţii a dat adesea, nu-n pripă. Unele cărţi o spun încă din titlu: Mai mult ca moartea, De partea morţilor; altele o fac indirect, ca acest Cimitir de maşini, în care ştirile zilei dispar odată cu ea. Cărţile, ţările, fiinţele dispar şi, pleonastic, în lumea spartă ca o harfă înfăşurată în singurătate, doar ce e mort rămîne nemuritor. De departe, Nino îmi scria „cu dor sfîşietor şi dragoste mortală”, îmi dădea „o lume de cuvinte în care să fim mereu împreună”, unde „ca două fructe să stea sufletele noastre pe creanga eternităţii”. Cu sentimentalism împins pînă la înjumătăţirea nucleului său, el ştia cum ceea ce desparte viaţa de moarte e nimic. Un nimic exprimat universal ca propria sa comparaţie, un cumenism. Un nimic mic, ca un glonţ imploziv, unde „piramida cea mică adoarme de frică”; uhn nimic fertil, un limbo de neştiut, unde cu candoare zgîria rune pe ruine. În acel între, care nu se ia la întrecere c nimicul, el e; restul e de o impecabilă frivolitate.

                  Exilaţilor legitimi (Cantemir, Budai Deleanu, Fundoianu, Cioran…), Nino le-a răspuns prin tumultitudinea interiorului lui de munci şi exile. Mai toate cărţile sale au apărut în tiraje secrete, la edituri efemere – şi admirabile întrucît lasă virusul adevărului să ameninţe, epidemic. Those serial killings, istoriile literare româneşti, nu s-au prins realmente de el, nu l-au prins. El s-a adăpostit, echidistant faţă de van şi normal, de imaginea cultivată de contemporanii săi mănaţi de faimă ca de o rezolută supravieţuire a propriului abis, apodictică precum o erecţie, trecătoare ca ea. A fost însă contemporan unui veac în care poezia română s-a purificat prin insignificanţă şi repetiţie imperceptibilă – veac de Bacovia, Arghezi, Negoiţescu, Nichita, de Mazilescu, Madi Marin, Ion Mureşan… Lumina plin-a limbii sale, unde metafora îşi e metonimie şi nu farmacie a tăcerii, e cuţitul care poate tăia şi ombilicul dintre păpuşă şi păpuşara maternă şi ştiinţa paracelsică a dozajelor. QED: OD.

                Mă leagă de Nino un interscriptum, guma zeului ostenit de preamultul creaţiei, Deus ODiosus, care şterge rîndurile astea cu sîrg fin şi sfînt. Îi întorc astfel versurile scrise de el, prismă prieteniei noastre şi geniului său:

                                       Mai ales luni simt absenţa ta

                                       cînd se întind norii la uscat

                                      

                                       Mai ales marţi simt absenţa ta

                                       cînd inimii mele îi creşte o altă inimă

                                       

                                        Mai ales miercuri simt absenţa ta

                                        cînd melcul îşi vizitează casa inodoră

                                       

                                        Mai ales joi simt absenţa ta

                                        cînd tridentul lui Jupiter cade din mînă

                                       

                                        Mai ales vineri simt absenţa ta

                                        mai ales sîmbăta

                                       

                                        mai ales duminica „

                  Cărţi publicate de Ion Stratan: Ieşirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiţă, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morţilor (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale (1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini (2005).

_____________________

         * Călin-Andrei Mihăilescu este profesor de spaniolă şi literatură comparată la University of Western Ontario din Canada. A fost redactor-sef al jurnalului Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată „Literary Research/Recherche littéraire” între 1997 si 2005 şi director al Centre for the Study of Theory and Criticism între 2002-2006. A publicat cărţi în limba română, engleză, spaniolă şi franceză. S-a născut în 1956 la Bucureşti, a absolvit cursurile liceului Iulia Haşdeu. A urmat apoi facultatea de litere a Universităţii Bucureşti secţia Română-Spaniolă. Are un master în literatură comparată la University of Toronto şi doctoratul tot în Literatură Comparată în cadrul aceleiaşi universităţi. Textul este reprodus după Ion Stratan, Cimitirul de maşini (antologie şi desene de Ion Stratan), prefaţă de Călin-Andrei Mihăilescu, Editura Grinta, 2005.

Etichetat: Calin-Andrei Mihailescu, Cimitirul de masini, Ion Stratan, poezie, prefata

Posted in: In Memoriam