I se potrivesc de minune mai tînărului meu prieten, poetul şi criticul de poezie Ştefan Manasia, insomniacul de veghe al Cabaretului Voltaire din inima Clujului, aceste versuri ale Magistrului, admirat şi iubit de noi, Şerban Foarţă:
„Dacă am fi mai sărăcuţi cu duhul,
ar fi al nostru cerul, nu văzduhul
acesta lublunar” (…)
*
*
Din cerul lui, Ştefan mi-a făcut o surprinzătoare bucurie, cu cîţiva ani în urmă (nu mulţi),
trimiţîndu-mi imaginea unui înger, ispitit de blajinul demon ascuns într-o carte de-a mea.
Era fiica lui, Estera, în braţe cu OftalMOFTologia – în rol de păpuşă . Presimţind că poveştile sunt totdeauna dincolo de hotarul coperţilor. Sau, cum scria un prieten al poetului, „lecturi fără cuvinte”.
*
*
Avea să-i confecţioneze, ceva mai tîrziu, el însuşi o jucărie poetică ce sfida spaţiul fizic, adică doar „văzduhul sublunar”:
Bonobo sau cucerirea spatiului (ed. Charmides, 2013).
De-atunci, Ştefan înalţă zmeie pe cer. Din cînd în cînd, mai lansează şi bombardiere de hîrtie. Din care cad poeme. Ca o ploaie care nu ştie nimic despre seceta de pe pămînt.
*
Gogea's Blog 
Posted on februarie 22, 2016
0