O scrisoare de la Mariana Marin din 18 decembrie 1988. In Memoriam

MARIANA  MARIN

(10 februarie 1956 – 31 martie 2003)

*

18 decembrie 1988, București

” Dragă Vasile,

       Îţi trimit o fotografie făcută de Tudor Jebeleanu pentru „5”. N-am alta, Florin (este vorba despre poetul Florin Iaru) nu mi-a developat nişte fotografii de acum un an şi jumătate, aşa că…

Aş vrea să ne vedem, am lucruri foarte importante să-ţi spun. Mi-e greu, foarte greu, sînt oarecum dezorientată, există mereu câte o „prezenţă” în jurul meu. Nu prea înţeleg ce joc se face deasupra capului meu: în numărul din 15 noiembrie al „Tribunei României” a apărut un fel de portret al meu cu o laudă deşănţată. Atâta vreme cât eu o duc cum o duc şi nu sunt lăsată să am cel puţin un post de învăţătoare pe un an şcolar, sunt ţinută pe concedii medicale, mi se pare o mizerie să fiu vîndută ca o vită la externe.

Poate sunt prea pornită, dar zău, crede-mă, nu mai am nervi pentru subtilităţi de felul acesta.

În ianuarie trebuie să plătesc împreună cu mama un lot de la CAP Dudeşti-Cioplea, un fel de taxă de luare în arendă. Prin urmare la vară voi deveni „un mic producător”, voi vinde pătrunjel şi leuştean la piaţă. Am tot glumit cu povestea asta, dar va fi singura soluţie pentru mine. Nu mai am de gând să mă căciulesc nici unei instituţii mai mult sau mai puţin literare. Cine ştie, poate chiar o să-mi fie mai bine.

M-a bucurat mult vestea despre Petre (Petru Romoşan, care tocmai reuşise la a doua tentativă să treacă clandestin graniţa în Ungaria şi, mai apoi, să se alăture soţiei sale, prozatoarea Adina Keneres, care se afla de mai mult timp la Paris), să dea Dumnezeu să fie sănătoşi şi să-şi găsească amândoi liniştea. Rămâne pt. noi tristeţea; cei care asistă pasivi la această hemoragie de intelectuali vor da într-o zi socoteală, sînt sigură.

Aici eu m-am izolat şi am fost izolată şi mai dihai! Încerc să fac o propunere la „Cartea românească” pt. 1990, deşi nu îmi este uşor şi, după câte am înţeles, sunt (auzi!) supăraţi pe mine! Foarte interesantă povestea asta! De atâţia ani vreau să public cărţi frumoase („frumoase” pentru mine!), iar ei nu mă vor decât autoare de ciurucuri, gen cu care nu mă împac şi la care nici nu mă pricep. Dacă m-aş fi priceput, poate că mi-ar fi fost mai bine azi. Şi nu sunt numai eu în situaţia asta, o ştii prea bine.

Ce să-ţi mai spun, mizerie mare, tare frică îmi este că drumul acesta către care am fost încet-încet condusă de atâţia ani nu are nimic vesel la capătul lui. S-ar putea într-o zi să mă supăr şi, vorba lui Mazilescu, „să trec pe trotuarul celălalt”! Ori eu ştiu bine că pt. mine nu se află de-a lungul Senei, dar nici nu mai suportă duhoarea Dâmboviţei. Să renunţ la scris nu se mai poate, atunci care-i soluţia!? O ştiu eu prea bine, dar parcă nu-mi vine s-o fac, parcă nu merită.

Iartă-mă că-ţi scriu astfel de lucruri înainte de sărbători, sunt tare amărîtă.

Vă doresc ţie şi soţiei tale toate cele bune şi linişte sufletească.

La mulţi ani,

             Madi

   P.S. Pt. copii am dat liber. Cel puţin atît să fac şi eu pentru ei.”

*

Cîteva precizări 

Am prezentat această scrisoare a bunei mele prietene Madi, într-o intervenție la a X-a ediție a Colocviilor de la Beclean, organizate de inimosul Aurel Podaru, ediție care a avut ca temă Genul epistolar în literatura română (17 iulie 2008, Beclean pe Someș). Ea fost inclusă ulterior atît în Caietele de la Beclean, nr. 9, 2009, cît și în volumul care a strîns toate caietele celor zece ediții, într-o sinteză alcătuită și îngrijită de Aurel Podaru și prefațată cu competentă evaluare critică de Andrei Moldovan, Cartea colocviilor, Eikon, 2012.

Fotografia despre care vorbește Mariana Marin (și pe care o vedeți mai sus) i-o solicitasem pentru a însoți rubrica ”Poemul comentat” realizată în revista ASTRA de Alexandru Mușina.  La acea dată, deși eram angajat (doar de doi ani, după mulți ani de ”reeducare în mediu muncitoresc”) ca referent literar la Teatrul dramatic din Brașov, aveam și un ”caiet de sarcini” în redacția revistei. La începutul anului următor, adică în ianuarie 1989, am fost ”surprins” de ofițerii Securității din Brașov cu jurnalistul francez de la Libération, Jean Stern, în timp ce încercam să înregistrăm un interviu despre starea de lucruri din România. Ca urmare, una dintre consecințe a fost că am fost dat afară din redacția revistei, mi s-a luat dreptul de semnătură și am fost ”transferat în interes de serviciu” (în conformitate cu prevederile Decretului 153 din 1970, cel numit și ”antiparazitism”, dacă nu te prezentai acolo unde erai repartizat prin repartiție oficială, fie după absolvirea unei instituții de învățămînt, fie de Oficiul pentru Forțele de Muncă (!) riscai închisoare corecțională, printr-o procedură judecătorească de urgență) și de la teatru, în cooperația meșteșugărească, pe un post de instructor cultural-sportiv!

Totuși, atunci, în acel decembrie al anului 1988, după primirea acestei scrisori de la Madi (cine își mai amintește cum era evitată aproape de toată lumea, ca și cum ar fi avut ciumă!), o Madi însingurată, izolată, supravegheată, săracă, umilită dar extraordinar de curajoasă, am plecat, în 23 decembrie, în ajunul ajunului Crăciunului, la București și am mers la ea acasă (în blocul acela turn, de pe Aleea Bicaz, într-o zonă sinistră; ”un fel de cuib de păianjen/la care muncea de zor”; aveam un cod de procedură pentru a putea intra în bloc fără să fiu oprit de ”cîinele de pază”, aproape permanent la datorie), încărcat de soția mea, din puținul pe care îl aveam și noi, cu sarmale, cozonac și alte cîteva bucate (chiar și niște vitamine). Cu doar aproximativ două luni mai devreme, se oprise la Brașov, venind de la Cluj, unde trăise o teribilă experiență traumatizantă. Am găzduit-o, împreună cu soția mea, Lucia, o săptămînă, pentru o reechilibrare psihică (la care a contribuit, fără să-și dea seama, și fiica mea Teodora, care avea doar opt ani) și fizică.

 Da, avusese ”să-mi spună lucruri importante”… Ca, de pildă:

         ”Nimeni nu mă întreabă

          cum arată o zi din viața mea

          și, în general,

          cu mațele chiorăind,

          cu mintea amputată.”

În noaptea aceleiași zile m-am întors, furișîndu-mă, la Braș0v. A fost, probabil, deși a durat doar două ore și patruzeci de minute, una dintre cele mai lungi ”călătorii”…

Ne-am văzut, apoi, încă de cîteva ori pînă în decembrie 1989, și de foarte multe ori în primii ani de după revoluție. Ea m-a dus la Contrapunct (unde i-am întîlnit, febrili și pregătiți să ”răstoarne lumea”, pe Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan și Hanibal Stănciulescu) și mi-a oferit spațiu fără restricții, pentru orice aș fi scris (și am scris).

N-am făcut însă călătoria la București pentru a o conduce pe ultimul drum…

Cînd am aflat că s-a stins, m-am simțit înșelat, trădat, am fost furios pe ea…

N-a vrut, pînă la capătul vieții, să învețe să-i fie și ei un pic mai bine!

Cel puțin acum, dragă Madi, fie ca Dumnezeu să-ți fi dat odihna și liniștea pe care nu le-ai avut în prea scurta și prea chinuita ta viață!

*

Etichetat: 18 decembrie 1988, Adina Keneres, Andrei Moldovan, Aurel Podaru, Colocviile de la Beclean, Florin Iaru, fotografie, Mariana Marin, Petru Romosan, scrisoare, Tudor Jebeleanu, Virgil Mazilescu

Posted in: In Memoriam